Tudor Vladimir PANDURU este un director de imagine reprezentativ pentru generaţia sa, co-semnatar al unor momente de vârf ale actualei filmografii româneşti. S-a născut la Piatra-Neamţ, la 10 septembrie 1989 şi este absolvent al UNATC, secţia imagine de film, promoţia 2011. Imaginea unor filme de succes, precum Bacalaureat, Hawaii, Familia mea fericită, Malmkrog, documentarul Cinema, mon amour sau, mai nou, lungmetrajele Tata mută munţii şi Întregalde, care au avut recent premiera şi la Piatra-Neamţ, poartă semnătura sa.
– Cine a fost „şcoala” dumneavoastră în operatoria de cinema?
– Un rol important, în traiectoria mea artistică, l-a avut profesoara de arte plastice Cristina Petrariu. Eram elev în clasa a IX-a, la Colegiul Naţional Calistrat Hogaş, profilul ştiinţele naturii, şi doamna profesoară, care era intrată de curând în învăţământ, mi-a schimbat în mod fericit perspectiva vieţii. Eu, fiind pasionat de fotografie, nu ştiam că hobby-ul meu poate avea valoare. La prima oră, ne-a vorbit despre arta fotografică şi ne-a prezentat o revistă franceză – Foto Magazin –, în care am văzut nişte instantanee macro. Şi următorul pas a fost că am adus nişte fotografii şi peste două săptămâni am avut expoziţie la Biblioteca Judeţeană G. T. Kirileanu Neamţ. M-a tulburat, sigur, într-un mod fericit, această situaţie. Dintre filmele pe care Cristina Petrariu mi le-a recomandat, m-am ataşat foarte tare de Andrei Rubliov al lui Andrei Tarkovski, şi aşa a început şi pasiunea pentru cinema. Întâlnirea cu Oleg Mutu, un apreciat operator din lumea cinematografiei, pe care l-am cunoscut înainte de a merge la facultate, a fost, de asemenea, de bun augur. A fost primul care mi-a pus o cameră în mână şi mi-a dat credit, încredere. Intrarea la UNATC şi întâlnirea cu profesorul universitar Florin Mihăilescu au reprezentat borne esenţiale în formarea mea. Maestrul Florin Mihăilescu m-a responsabilizat foarte tare. Mă consider norocos că am avut şansa de a lucra cu domnia sa. Florin Mihăilescu ne-a învăţat pe toţi ce înseamnă să fii operator de film. Voiam iniţial să mă fac medic, credeam că voi deveni stomatolog dacă nu altceva, eram cumva influenţat de tatăl meu, el dorea să devin medic şi mama voia să ajung economist, ca ea. La început, erau neîncrezători, fotografia li se părea doar o pasiune trecătoare şi nici eu nu m-am gândit niciun moment că o să ajung operator de film. Mi-au folosit foarte mult cunoştinţele căpătate la ora de fizică de la doamna profesoară Rodica Anca Savin. Era severă cu noi, dar am învăţat foarte multe de la ea. De asemenea, îi păstrez o frumoasă amintire doamnei Marieta Dandu, învăţătoarea mea de la Şcoala Gimnazială nr. 3. N-am mai văzut-o de multă vreme, însă e mereu prezentă în inima mea. Îmi plăcea să merg la Teatrul Tineretului, chiar am avut acolo o expoziţie pe care a curatoriat-o criticul de artă Lucian Strochi.
– În timpul adolescenţei, ce vă plăcea să fotografiaţi în mod deosebit?
– Eram foarte atras de tot ce înseamnă peisaj industrial. Chiuleam de la ore şi mergeam la Reconstrucţia. Săream gardul şi tot universul acela, cumva postapocaliptic, care povestea un trecut, părea foarte interesant pentru mine, era o chestiune nouă, pe care nu o cunoşteam. Pereţi dărâmaţi, tot felul de texturi, obiecte… În tot ce fotografiam, căutam un soi de spectaculos. Nu aveam o temă anume. Spre exemplu, eram foarte atras de reflexiile din apă, întrucât natura ne oferă cele mai frumoase peisaje. Lângă Reconstrucţia, spre Văleni, există un baraj şi acel loc mă atrage şi astăzi. Are ceva care pentru mine exercită o atracţie aparte, mai ales noaptea.
– Ce reprezintă oraşul Piatra-Neamţ pentru Tudor Vladimir Panduru?
– E un oraş foarte drag sufletului meu, care îmi provoacă şi bucurie şi tristeţe în acelaşi timp. Cel mai mult îmi place că la Piatra-Neamţ simt natura aproape. Natura mi-a lipsit când am plecat la facultate. De asemenea, îmi place să revăd oamenii din cinematograf de care mă leagă frumoase amintiri. Vin cât de des pot şi încerc să rememorez tot ce am trăit aici, dar, în acelaşi timp, mă întristează faptul când văd că oraşul este gol. Merg seara pe stradă şi nu văd ţipenie de om şi mă întreb unde au plecat toţi.
– Urmează o cale bună filmul românesc?
– Bazele cinematografiei româneşti au fost puse de regizori importanţi şi e foarte complicat să fie menţinut acelaşi ritm. Până la urmă, depinde din ce perspectivă încercăm să privim acest subiect. Acum, din punctul de vedere al autorilor, lucrurile sunt spuse sincer. Sunt foarte multe filme care au fost premiate la festivaluri internaţionale de marcă, dar cumva fără scop, pentru că atunci când sunt difuzate în România adună doar 5.000 de spectatori. Dacă ne punem în poziţia unui regizor care munceşte 3-4 ani sau mai mult la un film, doi ani ca să scrie scenariul şi mai depune eforturi încă doi să caute finanţare, apoi stă după un concurs la Centrul Naţional al Cinematografiei pe care nu se ştie dacă o să-l câştige şi nici dacă-i va asigura banii de care are nevoie, pentru că, de obicei, sumele nu acoperă întreaga producţie, e un întreg mecanism pe care publicul nu ştiu dacă poate să-l înţeleagă. Poţi să faci un film cu 300.000 de euro sau cu un milion de euro, în ziua de astăzi, însă, din păcate, rezultatul va fi acelaşi: puţini oameni în sălile de cinema. Pare că obişnuinţa de a merge la cinema s-a cam dus, chiar dacă am avea o ţară cu o cinematografie performantă, tot lipsită de spectatori ar fi. Oricât de multă publicitate s-ar face, lumea nu e interesată. Din nefericire, românii sunt încă atraşi de un soi de show care vine din sfera televiziunii, cu un conţinut îndoielnic.
– Un actor mai în vârstă spunea că actoria înseamnă chin şi transformare. Ce înseamnă să fii operator de film?
– Când intri în universul acesta al filmului n-ai cum să nu recunoşti că-ţi ocupă foarte multă parte din viaţă şi cumva ajungi să pui semnul egal între viaţă şi meserie. Faci o mulţime de compromisuri la nivel personal, ca să ajungi să realizezi într-adevăr ceea ce îţi place şi ceea ce te validează ca profesionist. Cu ocazia turnării unui film îmi depăşeşc şi eu condiţia ca om. De aceea, pun acest egal între viaţă şi meserie. Viaţa trece foarte repede, timpul pierdut, e pierdut ireversibil, de aceea mă străduiesc să fac lucrurile intens, solid. Nu m-am aşteptat că o să lucrez în acest domeniu. Lungmetrajul care m-a făcut cunoscut a fost Bacalaureat, al regizorului Cristian Mungiu, premiat pentru regie la Cannes, pe care l-am filmat în 2016, şi de atunci mi s-au deschis noi orizonturi, noi oportunităţi, noi aspiraţii, am lucrat şi în străinătate, munca mea a fost apreciată. În orice caz, automulţumirea nu-i niciodată un factor de progres. După părerea mea, critica şi analiza lucrărilor proprii constituie pentru fiecare din industria cinematografică o parte importantă din procesul de creaţie.
– Cum se luptă împotriva plafonării şi a şabloanelor în această profesie?
– Orice meserie are tertipuri pe care ţi le creezi tu ca manieră de lucru şi automat asta implică un timp de repetiţie. Depinde de fiecare cum reuşeşte să transpună în fiecare proiect o altă latură a acelui mecanism. Ca operator redai vizual prin atmosferă, prin lumină, prin compoziţie ceea ce îşi doreşte regizorul în primul rând şi de ce are nevoie scenariul ca să ajungă un produs concret, finit care se numeşte film. În această profesie trebuie să înveţi continuu, să îţi actualizezi mereu cunoştinţele, cum se spune, înveţi toată viaţa, nu te opreşti niciodată. Tehnica se schimbă de la un an la altul, apar lucruri noi, cu unele poţi fi de acord, cu altele nu, dar tehnologia te obligă să fii la curent cu ele şi să le accepţi. Când am intrat la facultate, se filma pe peliculă, când am absolvit, pelicula a dispărut. A apărut imaginea digitală. Pelicula îţi dădea un soi de rigoare. Avea, aşa, o aură de mister, nu ştiai dacă ai făcut expunerea corectă. Oricât de bine cunoşteai suportul în sine, tot timpul exista un element surpriză. Nu este deajuns să înveţi relativ repede să pui în funcţiune o cameră de luat vederi. Transpunerea ideilor în acest limbaj, proiectarea dinainte a fiecărei imagini, te obligă să-ţi formulezi, să-ţi fixezi dinainte ce anume doreşti să exprimi.
– Există o limită a posibilităţilor tehnice în ceea ce priveşte imaginea?
– Nu cred că există o limită. Până la urmă, imaginea în sine susţine povestea şi povesteşte vizual o structură narativă clară. Limitele cred că sunt mai degrabă umane. După facultate, am fost foarte pasionat de Michelangelo Antonioni, nu este film care să nu-mi fi plăcut de la el. Avea o rigoare care-i foarte greu de depăşit acum, în zilele noastre.
– Vă puteţi îngădui, din când în când, momente de răgaz?
– Filmarea propriu-zisă poate să dureze 30-40 de zile poate şi 50 dacă-i un film mai mare, dar eu nu am filmat mai mult de 40 de zile. Lucrezi cinci zile pe săptămână, douăsprezece ore pe zi, la care mai adaugi cel puţin o lună de pregătire, în care trebuie să găseşti amplasamente, să discuţi cu regizorul, cu actorii, să vezi costumele. Dacă fac trei filme pe an, eu, ca operator, devin neom. Două este acceptabil. E o întreagă echipă în jurul tău. Mai apar şi conflicte, ego-uri personale. După fiecare proiect, din cauză că-i foarte multă adrenalină care se acumulează pe parcursul filmării, intri aşa într-o „mini-depresie”, pentru că, vrei-nu vrei, există un şoc emoţional. De obicei, după un film, îmi iau concediu sau pur şi simplu zac în pat. În pandemie a fost foarte trist. Imediat ce am terminat filmările la Tata mută munţii, de Daniel Sandu, s-a intrat în lockdown. Cumva mi-a prins bine că am avut chiar momente de timp liber, de relaxare, dar, după aceea, am început să mă gândesc cu groază că trebuie să-mi găsesc altceva de lucru. Nu ştiam dacă se vor mai face filme. E bine că, până la urmă, s-a revenit şi am reînceput filmările. În pandemie am filmat Întregalde, de Radu Muntean, care a avut premiera şi la Piatra-Neamţ. Recent, această peliculă a fost selecţionată în cadrul celei de-a 46-a ediţii a Toronto International Film Festival (TIFF), în secţiunea Contemporary World Cinema. Filmul Întregalde a fost inclus şi în selecţia oficială a New York Film Festival. (N. R. – Foto: Arhiva personală prof. Cristina Petrariu, arhiva personală Victor Purice, Aarc.ro, Cinemagia)
A consemnat Violeta MOŞU