De vreme ce nimic nu scapă de atingerea virusului fatal, era inevitabil ca şi cuvintele noastre, ale tuturor, să se resimtă. Lingviştii, sociologii, psihologii se confruntă cu un impozant val de materie primă neprelucrată, cu noi teritorii de cercetare, cu o nouă interogaţie de specialitate. Apar un nou tip de discurs, o nouă dimensiune a comunicării, un nou tip de argumentaţie. Nu pot să nu mă înscriu şi eu în această revoluţionară dialectică. Câteva constatări de demaraj:
1) S-a accentuat un paradox care se anunţase de mult la orizont, dar care acum are o relevanţă sporită. E vorba de relaţia dintre izolare şi masificare, dintre comunicare şi singurătate. Eşti „consemnat” la domiciliu, dar vorbeşti cu întreaga planetă… Primeşti mesaje de tot soiul, le redistribui sau declanşezi noi serii de „apeluri” informative: interpretări proprii, veşti bune, veşti proaste, scenarii conspirative, bancuri. În ceea ce mă priveşte, prefer bancurile… Unul dintre ele mi s-a părut de-a dreptul metafizic: un cetăţean grijuliu se spală „corect igienic”, se bălăceşte în gel dezinfectant, îşi pune mască şi ochelari, se îmbracă într-un riguros combinezon alb, de protecţie, după care, blindat sanitar, iese din casă ca să-şi vadă de treburi. Dar, cum ajunge în stradă, e călcat de o maşină. Epictet ar fi avut ce comenta: nu te poţi feri decât de ceea ce depinde de tine. Ceea ce nu depinde de tine nu poate fi nici anticipat, nici evitat. Pe de altă parte, contextual vorbind, ai datoria să nu tratezi uşuratic ceea ce depinde de tine. Restul e Providenţă, Destin, Hazard sau cum vrem să-i spunem, în funcţie de amplasamentul nostru speculativ…
2) A devenit evidentă compatibilitatea neaşteptată între „progres” şi vulnerabilitate. Suntem tot mai glorioşi în atac şi tot mai şubrezi în apărare. Am supus „natura”, dar bobârnacul ei e devastator. Am aflat tainele universului, dar am uitat cum e cu spălatul pe mâini. Învingători în izmene. Euforia civilizatoare se dovedeşte o formă tragi-comică de somnambulism.
3) Drama reală are, adesea, şi nimbul complementar al prostiei. Au mare succes specii retorice pompoase şi vide: a) Discursul apocaliptic: „s-a terminat”, suntem generaţia de pe urmă. Desigur, sfârşitul global e – a fost dintotdeauna – o posibilitate, dar nu una argumentabilă savant sau profetic. Nu poţi transforma neantul în teorie a viitorului, moartea umanităţii în „breaking news” de tabloid.
b) Discursul „înţelept”: „va fi bine”, nu luaţi criza în serios, vom trece şi peste asta! Papa, nani, laptop, filme, o binemeritată pauză în sufrageria de-acasă. O ocazie să redescoperi răgazul, valorile intimităţii, ale moţăielii „alături de cei dragi”. E OK, nu zic. Cu condiţia să o faci de bunăvoie, nu pe bază de „declaraţie pe propria răspundere”. Nu în penumbra „arestului la domiciliu”.
c) Discursul conspiraţionist: totul e o făcătură. A ruşilor contra americanilor, a chinezilor contra europenilor, a ocultei mondiale contra mapamondului, a şmecherilor cu bani care vor să preia controlul, a duşmanilor Uniunii Europene, a fabricilor de medicamente ş.a.m.d. Pe scurt, e vorba de o minoritate care vrea să ia puterea, adică să devină majoritară. Un grupuleţ care vrea să subjuge lumea, dar care alege, misterios, ca prim pas spre acest răutăcios ţel, distrugerea ei. Vor să câştige, dar să rămână singuri. Să domnească peste nimic.
d) Discursul ideologic: iată unde duce capitalismul! Sau din contra: iată unde duce stângismul! Sau: iată unde duc corectitudinea politică, globalismul, multiculturalismul etc. Evident, toate aceste „accidente” istorice pot fi puse în discuţie. Toate au relele lor, coeficientul lor sumbru de imprevizibil, balastul lor de „pagube colaterale”. Dar dacă lupta cu virusul devine ideologică, dacă transformăm frontul „de idei” în terapeutică, conflictul în soluţie, pierdem timpul. Don Quijote n-a câştigat nici o bătălie! Nici Al Capone! Deocamdată, nu ne luptăm cu principii, ci cu o bâzdâganie perfidă şi cu propriile noastre neputinţe. Ale noastre, ale instituţiilor noastre, ale politicienilor luaţi pe nepregătite, ale specialiştilor care se bâlbâie competent: spirtul nu e bun, ba e bun; măştile nu ajută la mare lucru, ba ajută; mănuşile protejează, ba te pot păcăli…
4) O situaţie ca aceea prin care trecem nu poate exclude intersecţia cu sfera religiei. Pentru cei care trăiesc în intervalul dintre lume şi meta-lume, între imediat şi transcendenţă, dezastrul e un intens prilej de reflexivitate. Mărturisesc că – şi la acest capitol – mă stingheresc răspunsurile gata făcute, activismul neclintit, birocraţia spirituală şi, cu o vorbă pe care am mai folosit-o cândva, „teologia penală”. Suntem păcătoşi, deci trebuie să o încasăm pedagogic. Nu înţelegem de vorbă bună, atunci merităm o procesiune demonstrativă de coşciuge. Eu, unul, refuz să cred că Bunul Dumnezeu are reflexe de şef de post. Prefer să sufăr ca Iov, adică să cer lămuriri, să cer să mi se arate cumva sensul nenorocirii. Aştept, adică, să mă simt însoţit în catastrofă de asistenţa divină, să pricep rostul răului. Iar câtă vreme nu pricep, să mi se îngăduie să pun întrebări, să-mi declar nedumerirea, să sper într-un liniştitor mesaj dumnezeiesc. Din cartea lui Iov, rezultă că însuşi Creatorul preferă un interlocutor ofensiv unor „avocaţi” de ocazie, adormiţi într-o conformitate funcţionărească.
Nu pot spera să spun lucruri esenţiale despre mersul lumii şi despre moarte într-un articol de gazetă. Apropo de moarte, nu mă pot abţine totuşi să-mi amintesc o vorbă de un crud realism, rostită de un om nu prea religios: Constantin Noica. Iat-o: „E foarte curios! Se moare de milioane de ani şi încă nu ne‑am obişnuit cu asta…” (N.R. – Preluare din Dilema veche, nr. 841, 2 – 8 aprilie 2020)