Nici n-am pus bine semnul întrebării după titlul de mai sus, când mi-am dat seama că, deşi aparent cei doi termeni se contrazic şi anihilează, de fapt ei pot convieţui foarte bine, iar întâmplarea – dacă se săvârşeşte – e una fericită. Instinctual, ideea de solidaritate se asociază cu cea a înregimentării energiilor („umăr la umăr!”) pentru ceva sau în apărarea a ceva. Lucru care nu prea pare compatibil cu singurătatea, cu însingurarea, cu solitudinea.
Dincolo de definiţiile de dicţionar, solitudinea, care e o singurătate asumată, e o stare de graţie care te lasă să gândeşti la relele lumii, fără să te laşi implicat. Solitudinea nu e o reacţie ci o stare benefică, a sihăstriei şi meditaţiei; singurătatea e reacţia de arici, la stimulii externi, pe care nu-i poţi controla. Când Klaus Iohannis ne somează să stăm în case, el nu ne condamnă la solitudine, ci la singurătate. Nu e o invitaţie ci o sentinţă, precum cea emisă de instanţele judecătoreşti. Tătuca Klaus ne vrea binele. Nu contează că binele lui e arbitrar şi mă privează de libertate; contează că binele lui îmi face rău. Pentru binele general, desigur.
Un bine care mă face să mârâi suspicios şi cârcotaş. Nu latru pentru că sunt bine crescut, dar starea care mi se induce e să scot ghearele la toată lumea, să văd un pumnal în fiecare mână întinsă. Urât lucru. Cum să-ţi mai iubeşti aproapele dacă umblă cu pandemia în borsetă? În spatele zâmbetului lui, zâmbeşte doamna cu coasa şi eşti condamnat la contagiune morală, oportunism, nepăsare, frică, tăcere, minciună, invidie, răutate…
Dar surâsul dlui. Covid 19 e zdrobit de zâmbetul câş al preşedintelui, care îşi contrazice discursul verbal cu cel al mâinilor şi al ţinutei: nu e de ajuns să stăm acasă, trebuie să fim şi solidari, nu? (Gest larg, braţele deschise!) Trebuie să ţinem aproape, pentru că suntem un popor glorios care l-a biruit pe Traian şi i-a bătut pe nemţi la Mărăşeşti, înarmat numai cu izmene. Iaca, nu! Nu poci să fiu solidar cu dl Iohannis pentru că el e solidar la Cotroceni, cu frizer, piscină şi caviar, primul-ministru e solidar la vila Lac 2, nu’ş ce demnitar de partid care a băgat Suceava în carantină e solidar prin nişte stabilimente, şi un poliţist solidar cu amanta pe la Ierihon a tras pe dreapta un spital întreg. Iar eu sunt solidar la etajul IV, cu liftul stricat şi, dacă am greşeli de ortografie în declaraţia de cumpărat brânză, pot fi sancţionat cu pensia pe câteva luni. Staţi acasă! Stau şi văd în faţa ochilor numai sparanghel, lanuri întregi de sparanghel, proaspăt şi aromat, simbol al libertăţii, democraţiei şi solidarităţii noastre.
În fond, ar trebui să nu mă supăr: discursul preşedintelui a evoluat de la „Jos pesede!, la „Dragi români!”, adică Klaus Iohannis a dovedit că poate fi şi guraliv şi imprevizibil. Nu solidarizez.
Rămân solitar, legând cu plăcere cârlige şi echilibrând plute, solidar cu toţi amărâţii care visează să prindă un cărăşel nenorocit dintr-o baltă numită România, unde toată lumea a primit dispoziţia să stea acasă! Şi Ceauşescu ne mai promitea 100 de lei ca să stăm liniştiţi, la locurile noastre. Iaca, nu!
Mircea ZAHARIA