Am întâlnit undeva următoarea afirmaţie: „…lumea sec. XXI este tot mai evident certată cu Dumnezeu…”, gând ce mi-a aruncat câteva seminţe de meditaţie şi anume: pe cât de certat este învăţătorul cu Dumnezeu şi dacă numai cu El, care sunt motivele acestor neînţelegeri şi dacă există soluţii de a le înlătura.
Cel mai indicat punct de plecare pentru această reflecţie împărtăşită ar fi imaginea societăţii în care trăim – imagine sumbră pe care o conştientizăm din ce în ce mai mult. O societate cu atare imagine generează pierderea interesului faţă de muncă, destrămarea familiilor, creşterea numărului de copii abandonaţi şi, nu în ultimul rând, un nivel scăzut de trai…
În asemenea condiţii, „certurile” cu Dumnezeu, dar şi între supuşii Lui, sunt inevitabile. Acestea atrag după sine falsul, minciuna, subiectivismul, laşitatea, dispreţul, egoismul, duşmănia etc. – carenţe ce malignizează o altă imagine, pe cea a eticii şi a moralităţii.
Aşadar, cu cine e certat învăţătorul? În primul rând, cu statul, care nu-i poate oferi o remunerare conform capacităţilor şi eforturilor depuse. Ce soluţii găseşte el? Nu întotdeauna dintre cele care să nu-i ştirbească din moralitate. Şi „certurile” continuă… cu părinţii elevilor, cu managerii instituţiei în care activează… Cel mai grav însă este faptul că acestea îi afectează şi pe copii. Dacă învăţătorul nu-şi poate asigura o pregătire pertinentă (din aceleaşi motive materiale) nu este o lacună a societăţii, care o defavorizează?! Neacordarea atenţiei necesare activităţii, organizarea lecţiilor suplimentare, evaluarea subiectivă – oare nu sunt toate acestea în detrimentul copilului?! Sunt nişte probleme arhicunoscute. Rămâne să ne întrebăm: cât vor dura ele?
Imperativul zilei de astăzi este integritatea personalităţii. Or, felul nostru de a fi este determinat de sistemul de valori care înglobează sinceritatea, modestia, curajul, corectitudinea, decenţa. Regula de aur: „Poartă-te cu ceilalţi aşa cum ţi-ai dori să se poarte şi ei cu tine” este mai actuală ca oricând. Dar cum putem realiza acest deziderat? Prin schimbare. O stare de lucruri nu poate persista la infinit. De la 1989 încoace, societatea a conturat noi exigenţe şi faţă de învăţător, şi faţă de învăţământ, în general. Pentru a favoriza această schimbare, trebuie să începem prin a ne schimba noi înşine. Cine suntem, care este locul nostru în această lume şi încotro ne îndreptăm? Odată clarificate aceste lucruri, învăţătorului (şi nu numai lui) nu-i rămâne decât să facă primul pas spre o „împăcare” cu toţi. Şi l-ar ajuta în această iniţiativă exemplul, demn de urmat, al legendarei păsări Phoenix care a renăscut din propria cenuşă. Învăţătorul trebuie să întreprindă tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi recăpăta imaginea de altădată: oricine îl întâlnea, îi arăta numai respect.
Dacă e să facem o retrospectivă a anilor de şcoală şi ai celor de început de cale profesională, cu siguranţă i-am caracteriza astfel pe majoritatea dascălilor noştri: un profesor cu principii morale ferme ce înserează nobleţe sufletească, onestitate, corectitudine şi un profesionalism înalt. Un veritabil model. Este oare astăzi învăţătorul un model? Ce trebuie să includă acesta? Modelul învăţătorului de altădată plus receptivitate la schimbare, flexibilitate, abilitate în soluţionarea multiplelor probleme cotidiene, toleranţă – condiţie ce poate fi atinsă prin dragoste de muncă, pasiune şi perseverenţă. „Succesul stă la îndemâna oricui; deschide uşile – nu e nevoie decât de cheile potrivite, şi tu deja le deţii.” (C. Turner).
Drumul spre profesionalism nu e deloc uşor. Acesta solicită documentare, reflecţii, stagii de perfecţionare sub diverse forme. În acest sens, putem vorbi şi despre succese. În calitate de formator, nu mi-a fost dificil să observ o metamorfoză în felul de „a fi” al învăţătorilor care au devenit receptivi şi deschişi la schimbare, acceptă noul, participă activ la propria lor formare, lucrează prin cooperare.
Este un început bun! Şi dacă continuăm în acelaşi mod, ne putem trezi într-un viitor apropiat împăcaţi cu toată lumea şi cu Dumnezeu.
Mi-am permis să schiţez un posibil model – seminţe de meditaţie şi acesta – pentru cei ce se vor împăcaţi cu adevărat.
• Să transformăm şcoala pentru copii într-o „şcoală a bucuriei”.
• Să zâmbim – aceasta facilitează comunicarea cu elevii.
• Să considerăm lecţia un spectacol ce trebuie bine regizat. Rolul nostru va fi unul secundar, dar să-l interpretăm astfel încât să poată fi răsplătit cu un Oscar.
• Să utilizăm jocul. Este acceptat la orice vârstă.
• Să privim lucrurile din jur cu „ochii copiilor”.
• Să facem din lecţie o situaţie de viaţă. Interpretând mai multe roluri, elevul va face primii paşi spre inserţia lui socială.
• Să desăvârşim arta comunicării.
• Să punem în valoare întregul potenţial al copilului.
• Să identificăm în fiecare copil un mic Columb, gata să pornească oricând într-o lungă expediţie de explorare.
• Să nu căutăm doar copii cuminţi şi supuşi, ci să descoperim calităţi în cei nedisciplinaţi, ajutându-i să se afirme. În special ei au mai mare nevoie de susţinerea noastră.
• Să luăm în consideraţie părerile şi opţiunile elevilor, învăţându-i să le aprecieze şi pe cele ale colegilor.
• Să fim exigenţi şi corecţi.
• Să nu încercăm să-i învăţăm pe elevi totul, căci nu vom izbuti. Să le spunem însă totul despre felul cum trebuie să înveţe.
• Să ne perfecţionăm permanent.
• Să ne construim propriul model. Astfel vom deveni noi înşine!
Zinaida GALBEN, profesoară, Chişinău