• Interviu cu dna. prof. Constanţa Chelaru, director al Colegiului Naţional „Gheorghe Asachi”, Piatra-Neamţ
Revenită de curând în atenţia publicului prin nominalizarea la secţiunea „Educaţie” din cadrul competiţiei „Ambasadorii Nemţeni 2020”, Constanţa Chelaru este de 24 de ani profesor în specialitatea pedagogie la Colegiul Naţional „Gheorghe Asachi”, din 2012 fiind şi directorul acestei instituţii. Este Preşedinta „Comisiei Judeţene de Etică” şi Membru în „Consiliul Consultativ la disciplinele socio-umane şi pedagogie” la nivelul Inspectoratului Şcolar Judeţean Neamţ, precum şi cadru didactic asociat la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” – Cluj, Extensia Piatra-Neamţ. În anul 2006 a obţinut diploma de doctor în ştiinţele educaţiei cu teza „Comunicarea şi însuşirea valorilor morale în şcoală.”
– În numărul din martie 2020 al revistei „Apostolul” regăsim articolul „Mama, cel mai bun pedagog”. Este şi părerea Dvs.?
• Am crescut într-o familie numeroasă, eu fiind cel mai mare dintre cei cinci copii. Toţi fraţii mei au absolvit o facultate şi sunt oameni pe care te poţi baza, în familie şi acolo unde muncesc. Asta i se datorează în primul rând mamei. Oricât de greu i-ar fi fost, ne-a susţinut până-n pânzele albe, iar când spun „pânze” nu e întâmplător, deoarece, la un moment dat, singura sursă de venit a familiei era asigurată de mama, care vindea broderie, feţe de masă, lenjerii, pe unde era primită, ca să ne ţină la şcoală.
De la mama am învăţat lecţia hărniciei şi cinstei şi faptul că umilinţa nu este un defect, ci un act de înţelegere profundă, la care mulţi oameni nu ajung.
Da, mama, Dumnezeu s-o ţină sănătoasă alături de tata, a fost şi este cel mai important pedagog din viaţa mea. Aşa cum ar trebui să fie mama din viaţa oricărui copil.
Modelul mamei este un reper şi un fundament pentru toate alegerile ulterioare ale copilului. Nu ceea ce a învăţat mama la şcoli este primordial în relaţia cu propriul copil, ci felul în care ea construieşte acel spaţiu al încrederii, protecţiei, grijii, sprijinului, încurajării, responsabilizării, în care se va forma copilul.
Iubirea mamei reprezintă, de asemenea, o valoare cu o forţă pedagogică inestimabilă. Copilul iubit şi ocrotit de grija mamei se dezvoltă frumos. Prin iubirea mamei, copilul primeşte cu încredere şi celelalte lucruri valoroase pe care aceasta i le împărtăşeşte.
– Cum consideraţi că ne poate ajuta inteligenţa emoţională să găsim o cale mai rapidă şi eficientă spre minţile şi sufletele elevilor noştri?
• Renumitul Profesor George Văideanu, la cursurile de pedagogie susţinute la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, ne spunea aşa: „Ştiţi voi ce înseamnă cuvântul PROFESOR? Când cineva spune despre un specialist din orice domeniu „Este Profesor!”, înseamnă că omul acela este cel mai bun în domeniul său, este reprezentativ pentru domeniul său! Aceasta este percepţia corectă despre Profesor şi spre asta trebuie să tindeţi!”.
Statutul de profesor reclamă multe calităţi, iar printre acestea se află şi inteligenţa emoţională. Aceasta presupune autocontrol, empatie, echilibru emoţional, fineţe şi flexibilitate în reacţie, capacitate de introspecţie şi competenţă comunicativă.
Inteligenţa, în general, şi inteligenţa emoţională, în particular, sunt esenţiale în relaţia profesorului cu elevii, mai ales astăzi, când schimbările accelerate din toate domeniile de cunoaştere şi de practică socială ne obligă la adaptare, flexibilitate, creativitate.
În primul rând, şcoala nu mai poate pretinde că oferă elevilor toate cunoştinţele de care aceştia au nevoie pentru a face faţă cerinţelor din viaţa individuală şi socială. Acest lucru este o utopie, de aceea profesorul centrat pe informaţie, pe conţinuturi, va întâmpina dificultăţi în relaţia pedagogică.
Lumea de astăzi pretinde elevilor să deţină capacităţi, abilităţi, competenţe care să le asigure autonomia intelectuală, morală, estetică etc., într-un context extrem de instabil. Este importantă definiţia unui concept, învăţată la o lecţie, pentru că ea reprezintă materialul cu care elevul, susţinut de profesorul său, îşi va dezvolta memoria, gândirea, creativitatea. Însă, pentru a ajunge să stimulezi cu adevărat dezvoltarea psihică a elevilor, trebuie să ştii în ce moment, în ce măsură, cu ce urmări, în ce condiţii, cu ce resurse provoci aceste schimbări. Şi asta înseamnă şi inteligenţă emoţională!
În al doilea rând, societatea noastră şi lumea în ansamblu se află într-un proces delicat de metamorfoză morală, în care valorile sunt puse în conflict, ceea ce poate genera situaţii greu de înţeles şi de acceptat de către copii şi tineri. Provocările lumii contemporane sunt din ce în ce mai complexe şi mai presante. Din păcate, nici familiile şi nici şcoala, la nivel formal, nu sunt suficient de pregătite pentru a-i ajuta pe tineri să facă faţă acestor provocări. În acest context, inteligenţa emoţională a profesorului reprezintă un factor extrem de important, uneori salvator.
Dincolo de „lecţie”, inteligenţa emoţională îţi va permite, ca profesor, să evaluezi comportamentele elevilor tăi într-un context mai larg, să vezi dincolo de aparenţă şi să găseşti cauze, explicaţii, resurse pe care să le converteşti, apoi, în factori de întărire a relaţiei pedagogice şi de creare a unei reale comunităţi educaţionale, în care elevii să se simtă în siguranţă şi să înveţe să-şi rezolve problemele.
– Într-un interviu anterior aţi afirmat: „Nu am aşteptat niciodată nimic, de la nimeni.” Este cumva acesta principiul de viaţă care stă la baza a ceea ce aţi reuşit să realizaţi până acum? Ce alte principii v-au mai ghidat?
• Cred în faptul că munca şi respectul pentru muncă sunt esenţiale într-o societate normală. Acest lucru se învaţă din familie, prin exemplul părinţilor, prin atitudinea lor faţă de profesia pe care o au, şi prin felul în care copilul/tânărul este responsabilizat, implicat în diferite sarcini care să-l ajute să înţeleagă valoarea muncii.
Am muncit pentru ceea ce am şi nu m-a speriat niciodată greul. Am învăţat să văd problemele ca provocări.
Cred în atitudinea demnă şi în valoarea onestităţii în relaţiile dintre oameni. Şi mai cred în valoarea muncii în echipă, a comunităţii, a oamenilor care împărtăşesc obiective comune şi care colaborează onest în realizarea lor.
Însă, peste toate acestea, sunt convinsă că nimic bun nu se poate face în educaţie şi în lume fără iubire şi fără respect pentru viaţă, în toate formele ei.
– Ce vă atrage cel mai mult şi (eventual) ce nu vă place la munca de director al unei instituţii de învăţământ?
• Munca de director este una ingrată, pentru că trebuie să găseşti echilibrul între deciziile manageriale şi rolul de lider al unei echipe, iar acest lucru implică, de multe ori, decizii pe care trebuie să le iei, chiar dacă nu crezi în totalitate în ele. Sunt multe constrângeri care riscă să te îndepărteze de unii membri ai echipei.
Nu mi-am dorit să fiu director cu orice preţ. Îmi place să fiu director al Colegiului Naţional „Gheorghe Asachi”, o şcoală cu o echipă de profesionişti extraordinari, oameni care sunt dispuşi să înveţe permanent şi care sunt preocupaţi de binele elevilor.
Am fost formată la o şcoală normală de prestigiu, la Liceul Pedagogic „Costache Negri” din Galaţi, am calificare de învăţător şi port un respect profund spiritului normalist. Motivul pentru care am ales să fiu director este credinţa mea în valoarea şcolilor normale din România şi îmi doresc, ca alături de colegii mei, să redau Colegiului Naţional „Gheorghe Asachi”, imaginea şi valoarea de şcoală reper în comunitate.
Pe lângă toate acestea, mă bucură faptul că pot sprijini elevii şi prin decizii care să îmbunătăţească climatul educaţional din şcoală.
– Ce aduce nou în cariera Dvs. calitatea de cadru didactic asociat al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Extensia Piatra-Neamţ?
• Activitatea în cadrul Extensiei Piatra-Neamţ a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj nu este prima mea experienţă didactică în învăţământul universitar, înainte de aceasta fiind colaborator al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, la Colegiul Universitar de Institutori, Piatra-Neamţ.
Spaţiul universitar te obligă să ieşi din limitele curriculare impuse de preuniversitar, să duci discursul pedagogic la un alt nivel şi să experimentezi strategii de învăţare specifice educaţiei adulţilor.
Mă încântă faptul că am fost primită cu braţele deschise de o echipă de oameni talentaţi, de o fineţe intelectuală şi morală aparte, care mă stimulează să mă dezvolt ca om şi profesor. Este un mediu care mă inspiră în iniţierea unor proiecte de cercetare în domeniul educaţional.
– Comunicarea asertivă prezintă numeroase avantaje pentru participanţi. Care ar fi atuurile acesteia, în viziunea Dvs.?
• Comunicarea directă, deschisă, onestă a gândurilor şi emoţiilor reprezintă singura cale de a stabili relaţii trainice cu oamenii. Încurajez acest mod de comunicare în relaţia cu colegii, este un proces dificil, dar merită toate eforturile. Trebuie să învăţăm şi noi, şi elevii să ne afirmăm nevoile şi să ne apărăm drepturile, într-un mod care să nu distrugă punţile dintre noi şi ceilalţi.
Cred că cea mai profundă reformă este cea care aduce schimbări în mentalitatea oamenilor. Este un proces de lungă durată, dar nu imposibil, iar comunicarea asertivă reprezintă o resursă importantă în acest sens. Exprimarea deschisă a ceea ce simţim, însoţită de grija pentru efectele mesajului nostru asupra celorlalţi, conduc la construirea unui mediu securizant şi stimulativ din punct de vedere afectiv şi cognitiv pentru toţi cei implicaţi. Devenim oameni care se bucură să trăiască împreună.
– Care vi se par cele mai îngrijorătoare consecinţe ale extinderii fenomenului „bullying” asupra elevilor noştri?
• Din punctul meu de vedere, bullying-ul presupune relaţia dintre trei factori aflaţi în suferinţă morală şi/sau emoţională: abuzatorul (elev, profesor), cu sprijinul unui complice (grup de elevi, clasă de elevi), exercită în mod intenţionat o puternică presiune emoţională negativă asupra abuzatului (elev, coleg), care, de regulă, prezintă un dezavantaj speculat de abuzator (provine dintr-un grup minoritar, manifestă un complex de inferioritate, are o conduită ce iese în evidenţă etc.).
Înainte de consecinţele negative ale acestui fenomen, mă îngrijorează faptul că el reflectă o anumită stare anomică a societăţii şi familiei, iar extinderea lui semnalează degradarea accelerată a mediului social din care provin persoanele implicate. Unii abuzatori sunt ei înşişi victime ale unor abuzuri, fizice sau emoţionale, situaţie care le determină un comportament dezechilibrat în raport cu situaţii relaţionale sau contexte emoţionale. De asemenea, aşa cum valorile şi normele morale se învaţă, tot aşa se învaţă şi desconsiderarea lor (în definitiv, aceasta fiind tot o situaţie de abuz), o răspundere uriaşă în acest sens având familia din care provine abuzatorul.
Comportamentul de tip bullying poate genera victimei stări de anxietate, atitudini defensive, labilitate emoţională, depresie, problemele de comunicare şi stimă de sine scăzută. Pe termen lung, în absenţa intervenţiei specializate, bullying-ul poate genera o serie de tulburări psihice, unele chiar de o gravitate extremă. Aceste efecte sunt cu atât mai grave, cu cât abuzatorul este un adult cu autoritate formală, precum profesorul.
În mediul şcolar, este important să existe reguli clare privind conduita dezirabilă a elevilor şi personalului şcolii, aceste reguli să fie stabilite de comun acord, să fie însoţite de sancţiuni clare pentru situaţia în care sunt încălcate şi să existe o atitudine consecventă de verificare a respectării lor.
Complementar acestei soluţii, conducerea şcolii trebuie să încurajeze construirea unui climat de încredere, bazat pe comunicare deschisă, astfel încât situaţiile de abuz, de orice fel, să fie identificate în forma lor incipientă, înainte de a produce consecinţe greu de remediat.
– Pandemia de corona virus a îngenuncheat omenirea. Avem cumva, cu toţii, o lecţie de învăţat de aici?
• Avem multe lecţii de învăţat şi mă tem că unii dintre noi nu le vor învăţa nici acum. Realitatea este că astăzi moartea nu alege în funcţie de rang, avere sau putere politică. Şi la fel de real este faptul că avem puterea de a schimba lucrurile, unii la scară naţională şi mondială, alţii, asemenea nouă, la locul de muncă şi în viaţa personală.
Învăţăm forţat astăzi să preţuim viaţa şi lucrurile simple, ne întoarcem către valorile autentice, desconsiderate în fuga zilnică după bani şi bunuri materiale. Înţelegem că fiecare decizie pe care o luăm are consecinţe, că este important ca la locul potrivit să fie omul potrivit, că suntem mici fiind mari şi suntem mari fiind mici.
Privim cum mor semenii noştri şi ne bucurăm de fiecare respiraţie curată şi profundă. Vedem cum taţi, bunici dispar pur şi simplu din familii şi mulţumim lui Dumnezeu că îi avem alături pe copiii noştri şi că părinţii ne spun la telefon că sunt bine. Reînvăţăm puterea credinţei. (N. R. – Acest interviu a fost realizat la sfârşitul lunii martie a. c., pentru Apostolul lunii aprilie. Îl publicăm abia acum, dar textul nu şi-a pierdut actualitatea şi prospeţimea.)
A consemnat Gianina BURUIANĂ