Proiectele şi planurile ne pun în mişcare, însă fără ordine şi disciplină totul e fără sens, totul devine un mic haos organizat, o fabrică de muncă în zadar.
Ştiu, „ordine şi disciplină” sună dur, milităreşte, lemnos, dar aşa este uneori viaţa. Pentru că deşi nu suntem în general făcuţi pentru punerea fiecărui lucru la locul lui şi pentru urmarea unui program bine articulat, efortul de a ne apropia cât de cât de aceste repere ale trăirii merită din plin. E şansa noastră de succes şi împlinire, să zicem aşa, a celor care nu strălucim de inteligenţă şi geniu şi nici nu avem astrele aliniate în favoarea noastră.
Nu avem altă cheie pentru uşile care nu ni se deschid de la sine, nu avem alt cifru miraculos pentru încuietorile descurajante, nu avem altă formulă magică pentru alegerea celei mai potrivite căi, nu deţinem secretul secretelor. Multe proiecte şi planuri ne bâzâie prin minte, dar e limpede că avem nevoie de o putere interioară adevărată pentru a face trierea, pentru a hotărâ căile de urmat.
A şti ce este important pentru noi în anumite momente ale vieţii este un lucru de preţ, o calitate greu de obţinut, o binecuvântare. Entuziasmul pentru idei noi e ca un narcotic, iar eliberarea de el, punerea lui sub control nu e o treabă de amatori.
Multe proiecte, aglomerate, timp limitat, energii pe care trebuie să le luăm din neant. În ultimii ani, mulţi dintre noi am început să călătorim câte un pic şi să vedem lumea oarecum, dar nici chiar disciplina nemţească asimilată, poate, cât de cât în diverse ocazii în aceste incursiuni nu ne este parcă de niciun folos, pentru că realitatea în care trăim este românească şi nu se potriveşte aproape cu nimic.
Este o realitate a noastră pe care de multe ori numai noi românii care ne ducem viaţa aici o înţelegem. Foarte probabil, ar trebui să luăm proiectele pe rând, cum se face, să fim surzi la zgomotele de tot felul şi să le ducem la capăt orice-ar fi, oricât ar lua, un an, doi, cinci, zece, un veac. Nici nu avem încotro. Ordinea e singura salvare. Şi credinţa că merită tot efortul. Şi bucuria de a lucra.
În fine, constrânşi de timp, ca întotdeauna, tăiem tot mai des, cu suferinţă, de pe lista imaginară reperele care ne aprind în suflet focul speranţei, dar de risipirea de zi cu zi tot nu scăpăm. Este, poate, mă gândesc, ingredientul necesar din care se hrăneşte această moară a iluziilor care se roteşte fără oprire.
Psiholog Vasile BAGHIU