(urmare din numărul 140)
Oaltă noutate a cărţii este punerea în discuţie a conceptelor filosofice, de fiecare dată raportate la efectele acestora asupra activităţii practice a individului ce se manifestă în colectivitate, stabilind cîteva norme obligatorii: „o aspră şi ascuţită cunoaştere cu sine”; „rigoarea şi stricteţea teoretice”; „binomul conceptual capacitate-eficienţă”; „înţelepciunea”; „autocontrolul”.
Pe baza cunoaşterii clasicilor, a modernilor şi a contemporanilor, autorul intenţionează să comunice cititorului ce consideră că „stă în picioare” şi ce nu, referitor la tema anunţată chiar de pe coperta cărţii. Cititorului atent nu-i poate scăpa importanţa acordată „demersului autodidact” al individului, dar nu oricum, ci pe baza unei „conştiinţe de sine” şi întîmpinînd „permanent intervenţia autorităţii pedagogice”. O pagină remarcabilă este ce referitoare la cifrul secret al personalităţii, în care aduce în discuţie relaţia maestru-discipol, punînd accent pe „intervenţia autorităţii pedagogice care trebuie să fie strict regulativă…” Foarte interesante şi de reţinut, atît de către elevi, dar, mai ales, de către profesori, sunt ideile autorului despre educaţie. Iată, una dintre ele: „Educaţia urmează modelul răsădirii seminţelor cunoaşterii şi presupune atenţie veghetoare a „crescătorului” în spirit, ca în final rodul să se integreze armoniei unui circuit al valorilor”.
În încheiere, facem precizarea că această carte este scrisă într-o limbă literară aproape perfectă, cu folosirea unei terminologii de specialitate de ultimă oră, căreia îi adaugă (surpriză pentru unii!) creaţii proprii care m-au făcut mai atent, la citirea primelor pagini. Autorul, sfidînd, într-o oarecare măsură, regulile de formare, cu sufixe şi prefixe, mai ales cu prefixe, a cuvintelor în limba română, ajunge la formele: „cogniţie”, „idividuaţie”, „reprezentificare” „aprehendare”, „evoluţii destinale” şi lista ar putea continua. Probabil, această „creaţie” este o modalitate, alături de altele, în intenţia sa de a-şi forma un limbaj al discursului cu marcă proprie, ceea ce nu e de condamnat.
Mai remarcăm: vasta bibliografie studiată şi citată fără prejudecăţi şi fără a uza de ea abuziv; redactarea, în general, corectă a notelor din subsolul paginilor (dar se încurcă „idem” cu „ibidem”; se folosesc „ed” şi Ed.”, pentru editură, se pune punct, chiar cînd nota nu este o construcţie sintactică ş. a.). La acestea se adaugă unele construcţii nerecomandate (Ex. „De această opinie trebuie ţinut seama.”, mai corect: „De această opinie trebuie să se ţină seama.”); folosirea incorectă a adverbului „odată”, în locul articolului sau numeralului „o dată”; punctele de suspensie din cadrul citatelor e bine să fie în (…) şi nu în (…) ş. a. Toate acestea nu diminuează aproape cu nimic valoarea ştiinţifică a cărţii, avînd în vedre reabilitarea rolului important pe care reflexivitatea îl joacă în economia proceselor cognitive. Mai adăugăm: I.-V. T. are un atu – tinereţea, cu viitorul în faţă, ce-i pune la dispoziţie timpul necesar elaborării propriului sistem filosofic, această carte fiind doar o introducere, un semnal. La acesta, se adaugă siguranţa şi impulsul creator, cele două jumătăţi ale înţelepciunii.
Constantin TOMŞA