Când privesc urmă, văd că m-am născut şi am crescut în regim monarhic, democratic, m-am maturizat într-un regim fascist, am trăit în regimuri comuniste şi democratice. Secolul 20, mărturisesc, este unul dintre cele mai urâte şi mortale din istoria lumii. Pietre de moară atârnate de gât, care opresc respiraţia.
Liviu CIULEI
Ioan Liviu Ciulei s-a născut la 7 iulie 1923, în Bucureşti (d. 25 octombrie 2011, München), fiind fiul lui Liviu Ştefan Ciulley şi al Clarei Elena.
Beneficiază de o educaţie preţioasă, luând lecţii particulare de engleză cu guvernanta scoţiancă a familiei, lecţii de vioară (timp de şapte ani), de canto (trei ani), de pictură, de dicţie… De la o bonă austriacă şi de la propria mamă a învăţat de mic germana. Desena mult, preferând să se exprime pe această cale decât să verbalizeze. A jucat rugby vreme de unsprezece ani şi a practicat, în paralel, scrima, schiul, patinajul şi boxul.
Absolvent al Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, intră la Facultatea de Arhitectură în 1942 şi după un an, în paralel, se înscrie la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică pe care-l termină în 1946.
În noiembrie 1946, debutează la „Odeon” (un teatru pe care i-l construise tatăl său), cu rolul Puck în Visul unei nopţi de vară de W. Shakespeare, în regia lui Ion Şahighian. Tot aici îşi va face şi debutul ca regizor şi scenograf cu Poveste stranie / Strange, pe 26 noiembrie 1946, după ce şi-l făcuse pe cel actoricesc în timpul studenţiei, în regia Mariettei Sadova, la Teatrul Mic (1 noiembrie 1945).
Din păcate, în vara lui 1948, după venirea guvernului Dr. Petru Groza şi naţionalizare, teatrul este desfiinţat. Între 1948 şi 1952, lucrează ca actor şi scenograf la Teatrul Mic, colaborând şi cu alte teatre din ţară. În paralel, se lansează în cinematografie, în calitate de actor, scenograf, asistent de regie.
Pe 7 octombrie 1963, Liviu Ciulei a devenit directorul artistic al Teatrului Bulandra. „Clipe de viaţă” (1964), „Un tramvai numit dorinţă” (1965), „Play Strindberg”(1971), „O scrisoare pierdută” (1972, 1979), „Elisabeta I” (1974), „Pescăruşul” (1977), „Furtuna” (1978), „Lungul drum al zilei către noapte” (1979), „Gin Rummy” (1980) etc., unele reluate apoi cu mare succes în străinătate, devin spectacole reper ale unui „atelier continuu… un poligon de încercări şi cercetare” (scenograful Paul Bortnovski, „un mare scenograf, cu un simţ al spaţiului absolut”, după spusele lui Ciulei). Stilul Teatrului Bulandra, făurit cu „o răbdare de fier, o tenacitate rară” (Clody Bertola), cu „har, cultură şi umanitate” (Miruna Boruzescu) va deveni modelul absolut al teatrului românesc, templul unde „echilibrul între clasic şi modern, (…) adevărul de viaţă al locului reprezentat, (…) mai ales legatura acestui spaţiu cu un univers contemporan” (Cătălina Buzoianu) îşi va găsi expresia ideală şi va înrâuri destinul artistic al viitorilor mari regizori: Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, David Esrig, Dinu Cernescu, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Silviu Purcărete, Mihai Mănuţiu, Alexandru Darie. Personalitate pluridimensională, arhitect, regizor, scenograf, actor, scenarist, profesor, teoretician, Liviu Ciulei a descoperit şi modelat mari actori ai teatrului şi filmului românesc: Clody Berthola, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Fory Etterle, Petrică Gheorghiu, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Mariana Mihuţ, Rodica Tapalagă, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Ştefan Bănică.
După ce debutează ca regizor de film în 1957 cu „Erupţia”, realizează în 1959 „Valurile Dunării” (obţine Globul de Cristal la Karlovy Vary în 1961), pentru ca în 1965 să primească, printr-o decizie în unanimitate a juriului, Premiul de regie al Festivalului de la Cannes, pentru capodopera filmului românesc, „Pădurea spânzuraţilor”.
În ipostaza de actor interpretează roluri în peste 20 de filme: Am jucat în filme doar atunci când rolurile mi-au permis să fiu un actor. Mi-a plăcut rolul Manicatide din „Facerea lumii” (regia Gheorghe Vitanidis, 1971), aşa cum mi-a plăcut rolul lui Mihai în „Valurile Dunării”, şi Klapka în „Pădurea spânzuraţilor”. În ceea ce priveşte scurta mea carieră de actor – şi a fost scurtă, pentru că mi-am îndreptat atenţia spre alte proiecte – am satisfacţia de a nu mă fi repetat. Deşi este destul de greu să faci acest lucru în filme.”
În urma „tezelor” din iulie 1971, atmosfera culturală devine treptat irespirabilă, cenzura este în creştere, pe măsura extinderii ideologiei protocronist naţionaliste. Mulţi creatori români aleg drumul exilului. După numai trei reprezentanţii, spectacolul lui Lucian Pintilie, „Revizorul” după N. Gogol, este interzis în 1972, întreaga conducere a T. Bulandra fiind destituită. Liviu Ciulei nu se dezice de prietenul său, şi este demis. Părăseşte România în 1980 şi lucrează spectacole de teatru şi operă, semnează scenografii pentru colegii săi, în multe ţări din Europa, Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia. Este director la „Lincoln Center, din New York, şi apoi, între 1980-1986, director artistic la „Guthrie Theater”, din Minneapolis, spaţiu căruia îi va aduce prestigiu şi sclipire. Mai mult de 50 de spectacole au înscris numele său în istoria teatrului de peste ocean: „Micului panteon de mari regizori contemporani trebuie să-i adăugăm numele lui Liviu Ciulei. Împreună cu Peter Brook şi Jerzy Grotowski, acest regizor român este un adevărat inovator în domeniul teatrului”, scria Mel Gussov în New York Times.
Din 1987 a predat cursuri de regie la Columbia University despre care declară, „nu mi-au plăcut, nu m-am simţit bine. De altfel regia e foarte greu de predat (…) Simţeam că nu le dau studenţilor destul”. Apoi, a trecut la New York University, profesor de graduate acting… „Asta e cu totul altceva (…) m-am simţit foarte bine acolo şi am lucrat foarte mult, până în 2003.”
Întors în ţară după 1989, este numit Director de Onoare al Teatrului Bulandra, unde va monta „Deşteptarea primăverii” (1991), „Visul unei nopţi de vară” (1991), „Henric al IV-lea” (2005) şi „Şase personaje în căutarea unui autor” (2005). Publică, împreună cu Mihail Lupu, volumul de mărturisiri esenţiale „Cu gândiri şi cu imagini” (2009), unde atenţia este preponderent îndreptată spre soluţiile scenografice. Primeşte numeroase premii, distincţii şi onoruri. Cel ce spunea, „Să vezi gândurile. Acesta este marele spectacol al teatrului”, a fost parte cu adevărat a marii aristocraţii a spiritului, recunoscut ca un magistru renascentist cu vocaţia sintezei. Moare la 25 octombrie 2011, la München, în Germania. Prezent la ceremonie, regizorul Andrei Şerban consemna: „La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puţină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos şi patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioşi veniţi la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obişnuieşte acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă şi nobilă, aşa cum i-a fost şi viaţa. A plecat discret şi aproape neobservat, ca Ariel.”
Red.