Tudor Arghezi
21 mai 1880- 14 iulie 1967
„Atmosfera biblică, ideea duratei (veac), a morţii, a reîntoarcerii în lut străbat ca un fum de smirnă toatepoeziile argheziene, oricît de aparent pitoreşti (…) Al doilea sentiment profund al poeziei lui Arghezi, în afara oricărei poziţii naţionale, este sentimentul de oscilare materială între două lumi, cu densităţi deosebite, cerul şi pămîntul. E vorba dar nu de antiteze de concepte ideal-real, ci de un proces, văzut în planul poeziei de metamorfoză, de osmoză între spiritual şi material, amîndoi termenii luaţi ca momente îndepărtate ale aceleiaşi materii” – George CĂLINESCU
PSALM
Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pîndesc în timp, ca pe vînat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.
Pentru credinţă sau pentru tăgadă,
Te caut dîrz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari cînd a fi, pari cînd că nu mai eşti,
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec cînd se-adapă.
Singuri, acum, în marea ta poveste,
Rămîn cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!”