Vânătoarea lui Ghiță

AmaiceiBicaz. Deceniul hidrocentralei. Şantierul naţional, cel mai important din tot ce fusese vreodată construcţie hidroenergetică în România, preschimbase câteva sate de pe Valea Bistriţei în colonii muncitoreşti, populate de „palaizeri” (adică venetici). În această adunătură pestriţă, alcătuită din muncitori calificaţi, ingineri, dar mai ales deţinuţi, brigadieri, soldaţi din „armata cenuşie”, „duşmani ai poporului” cu domiciliu forţat şi alte categorii de adunaţi cu forţa sau de bună voie, începând cu anul 1953, pe lângă grupul mic de medici din Dodeni, odată cu înfiinţarea liceului, mai apăruseră câţiva învăţători noi şi un grup important de profesori, cu toţii tineri şi calici, dar plini de elan, de planuri măreţe şi de importante datorii băneşti, ca la orice început de drum.

Unii fuseseră repartizaţi acolo fiindcă se remarcaseră ca studenţi eminenţi, capi de promoţie. Alţii se refugiaseră în faţa mâniei proletare dezlănţuite aprig, pentru că la Bicaz, în acea învălmăşeală colorată, se puteau da la fund, ferindu-se de represiuni, dar nu şi de mâna lungă a Securităţii Statului. S-a născut îndată un soi de frăţie studenţească, moştenită din universităţile celebre ale ţării. Această frăţie a stat la baza rezultatelor de excepţie ale şcolii bicăjene din anii 60 ai veacului trecut. Mă îndeamnă gândul să propun dascălilor de azi ai Liceului alcătuirea unei monografii, până nu trec în uitare oameni de mare valoare şi realizări strălucite.

Liderul de necontestat al dăscălimii june, cu vârsta medie sub treizeci de ani, era eminentul pedagog Virgiliu Radulian, viitorul profesor universitar, exilat pe şantier întrucât, fiind şef de promoţie, mai avea şi păcatul de a fi copil de colonel din armata regală şi de nemţoaică bolnavă de rude în Germania de Vest.

Împreună munceau, împreună urcau cu entuziasm Ceahlăul, împreună dansau sâmbăta, când la unul, când la altul, după melodiile îmbietoare ale acordeonului pe clapele căruia jucau degetele profesorului Mircea Stănescu ori ale viorilor mânuite cu farmec de profesorul Gheorghe Popescu sau învăţătorul Constantin Fânaru. O asemenea frăţie, lipsită de conflicte, intrigi şi invidie, veselă, harnică şi marcată de valori autentice, căci unii dintre ei au devenit curând profesori universitari, nu am mai întâlnit şi, Dumnezeule, cât de mult îi duc dorul!

Între noi, un vânător. Pătimaş, nu glumă. Ghiţă de la Cracăul Negru, matematician remarcabil în şcolile pietrene mai apoi, dar pe atunci un bărbat tânăr, solid, că îl ţinea bine Virginica, soaţa dumisale, cu părul mereu în rebeliune, cu un zâmbet permanent de om bun, pe care l-a păstrat până la adânci bătrâneţe, vorbind totdeauna ca un stentor, de-l auzeai de hăt departe, iubit fără de rezerve de elevii lui, dar şi de colegi.

Împreună cu vreo doi-trei localnici din Bicaz, Ghiţă dispărea misterios uneori, sâmbăta, când nu participa la serile dansante, lăsând-o pe frumoasa, rubensiana Virginica să ne bucure cu oala imensă, aburindă, plină cu sarmale sau cu alte bunătăţi, cu care ne răsfăţa în pauzele dintre valsuri şi tangouri. Unde se ascundea matematicianul? Mister străveziu, fiindcă în sâmbăta următoare meniul Virginicăi se îmbogăţea cu un preparat din carne de vânat.

Într-o luni după amiază, zi de iarnă cu omăt până sub ferestre, a venit pricaz de la Bacău, pe atunci fiinţând regiunile după model sovietic, ca toată păcătoasa, şovăielnica şi insubordonata tânără intelectualitate să se adune la o procitanie condusă de un important activist al partidului, profesor de meserie, cunoscut prin exigenţa lui, uneori cazonă. Nu îi notez numele fiindcă a trecut de mult în lumea umbrelor şi „de morţi numai de bine”. După ore, obosiţi şi nemâncaţi, toată adunătura de medici şi profesori, inginerii fiind scutiţi de asemenea instructaje, ei fiind oameni serioşi, cu treabă, nu ca… era cioatcă în fostul salon al conacului regal de pe malul Bistriţei, acolo unde acum funcţionează primăria. Camera, lărgită prin demolarea unor pereţi, devenise sală de şedinţe cu participanţi puţini, adunările masive fiind de regulă organizate la „Clubul Central”.

Între noi, Ghiţă, cam nebărbierit, tras la faţă şi îngălat, cum era de obicei după dispariţiile sale misterioase. La nedumerirea mea, scrisă pe figură, Ghiţă mi-a şoptit că fusese la vânătoare şi nu dormise două nopţi, de sâmbătă până luni. S-a aşezat la margine, lângă spaţiul de trecere din mijlocul sălii, rezemându-şi cotul stâng pe stinghia solidă, lată, a scaunului de lemn masiv, aşteptând cu stoicism ce va să vie. Că şedinţele de orice fel din vremea aceea se măsurau în lungi ore de cumplit plictis şi vorbărie fără de sfârşit.

Tovarăşul de la regiune a venit, ne-a salutat cu seriozitate marcată şi paranghelia s-a pornit. Trecu un ceas, mai trecu şi al doilea … şi drept când ştabul luă cuvântul pentru concluzii, se petrecu un incident fatal: cotul lui Ghiţă lunecă lent de pe speteaza scaunului şi corpul solid al tânărului matematician se înclină cu încetinitorul, ca într-un film de groază, până ce ditamai bărbatul se prăbuşi pe podeaua parchetată şi muruită cu motorină. Până să ajungă la el primul ajutor, Ghiţă s-a ridicat şi, calm, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi-a reluat locul în şirul de oameni încremeniţi în aşteptarea tunetelor zeului vorbitor. Vinele de pe fruntea aceluia s-au îngroşat, gura i s-a strâns a strigare, corpul a prins să se înalţe ca trupul cumplit al cobrei. Atunci, dovedind că era nu doar foarte inteligent, dar şi rapid în reacţii, directorul liceului, Virgiliu Radulian, a grăit cu glas mare, din fundul sălii, unde se retrăsese să scrie de-ale lui, că nu-l interesau mesajele politrucului băcăuan: „Tovarăşu … vă raportez că profesorul Ghiţă a lucrat voluntar pe şantier două zile şi două nopţi, la nişte calcule de urgenţă pentru baraj!”

Şi, muiat faţă cu eroismul profesorului, şeful a conchis cu voce blândă, că era şi el din tagma noastră, nu-i aşa?: „Păi duceţi-l, băi fraţilor, să se odihnească. Hai! Acum!”

Profesorul Ghiţă s-a ridicat şi, însoţit de doi colegi rapizi, unul fiind chiar eu, am părăsit împreună şedinţa, afişând o mare îngrijorare pentru sănătatea fizică şi mintală a presupusului voluntar întru binele marelui şantier naţional.

Şi azi, când bate curând la hotarul a optzeci de ani, dintre care aproape şaizeci dăruiţi cu abnegaţie şi strălucire şcolii nemţene, daţi-mi voie să-l omagiez frăţeşte pe eminentul profesor de matematică Gheorghe Amaicei! A, ce legătură are dumnealui cu Ghiţă din poveste? Păi …

 

Mihai Emilian MANCAŞ