Sonetul XXIII
Cu ochii tăi eu văd o molcumă lumină,
pe care, orb, cu ochii mei n-o pot vedea;
cu paşii tăi sarcină port pe umeri, grea,
ce obosit sub zări umblând, mi-a fost străină.
Cu mintea ta mă-ndemn spre ceruri fără nume,
cu aripile tale, fără pene zbor.
La bunu-ţi plac pălesc şi mă-nroşesc de zor,
îngheţ la soare, jar mă ia în brume.
În vrerea ta e-obârşia voii mele,
în tine iau fiinţă gândurile-mi stele,
în duhul tău se nasc cuvintele-mi pe rând.
Prin mine eu ca luna s-ar părea că sunt.
Căci ochiul nostru-n ceruri cu vederea prinde
atâta doar cât soarele în larg aprinde.
Michelangelo BUONARROTI
(Traducere Lucian BLAGA).
În ochii tăi
În ochii tăi frumoşi şi calmi văzură
setoşii ochi ai mei nu o himeră,
ci pe Acela care ne conferă
doar prin iubire propria-i natură.
De n-ar avea divina Lui măsură,
le-ar place frumuseţea efemeră,
dar sufletul nu vrea iluzii, speră
universala frumuseţe pură…
Eu zic: pe cel etern nu-l linişteşte
ce-i muritor, nici haina străvezie
a timpului, ce-n tâmple se reflectă.
Trupescul dor ce sufletul zdrobeşte
iubire nu-i! A noastră-i armonie
aici, şi-n cer prin moarte-i mai perfectă.
Eterna formă
Eterna formă, înger de lumină,
dând minţii rost şi lumii dând onoare,
veni în trupul tău ca-ntr-o-nchisoare,
pentru-a se-ntoarce-apoi la origini.
Dar nu atât făptura ta senină,
cât sufletul m-aprinde cu dogoare,
căci dragostea nu-n lucruri pieritoare,
ci în virtuţi speranţele şi-anină!
Nu se-ntâplă altfel niciodată
cu ce-i înalt, în harnica natură,
ce se trudeşte chipul să i-l prindă.
Niciunde Dumnezeu nu mi se-arată
ca-n pământeasca, splendida figură
ce o iubesc, fiindcă-I este-oglindă!
Michelangelo BUONARROTI
(Din Poezii, traducere de C. D. ZELETIN)