Cu certitudine titlul de mai sus şi afirmaţiile noastre din textul ce urmează vor da naştere unor discuţii diverse din partea unor „specialişti” în teoria literaturii. Şi… totuşi.
E un fapt arhicunoscut că opera lui Ion Creangă a produs numeroase tomuri exegetice, aproape din fiecare desprinzându-se ideea potrivit căreia umorul Marelui Humuleştean este chintesenţa vorbirii populare ridicate la cel mai înalt nivel estetic. Aici se cuvine şi o precizare: limbajul scriitorului s-a născut din vorbirea oamenilor de pe Valea Ozanei, râul nemuritoarelor „Amintiri din copilărie”.
Aceste idei ne-au preocupat de mai mult timp, dar ne-am hotărât să le aşternem pe hârtie după ce am citit aproape toate cărţile publicate de Constantin Ardeleanu, cea mai recentă fiind „Fruntaş Cătare, strategul buclucaş”.
Înainte de a ne întreba: „Ce legătură există între clasicul Ion Creangă şi – pentru unii poate necunoscutul – Constantin Ardeleanu” facem câteva precizări lămuritoare. Acesta din urmă s-a născut, a copilărit şi a învăţat până la terminarea şcolii gimnaziale în satul natal Tazlău, aşezare deosebit de pitorească, pe Valea care a împrumutat şi numele localităţii, un loc devenit celebru fie şi numai prin faptul că marele voievod Ştefan cel Mare l-a ales pentru una din ctitoriile sale – Mănăstirea Tazlău. Şi încă ceva, de loc de neglijat: nu de puţine ori Valea Tazlăului a fost locul descinderilor pentru vânătoare şi tihnă a multor membri ai cercului de la revista ieşeană Viaţa Românească, în frunte cu Mihail Sadoveanu. Aceştia au descoperit frumuseţea locurilor şi a oamenilor de pe această vale, fiind invitaţi şi însoţiţi de scriitorul doctor I. I. Mironescu, fiul învăţătorului din acest sat.
Ca unul care a cunoscut diferite zone ale Ţinutului Neamţ pot afirma că Valea Tazlăului cu oamenii săi este un loc la fel de frumos şi important aşa cum sunt Valea Ozanei, Valea Bistriţei ş. a. – toate acestea deosebindu-se şi asemuindu-se în acelaşi timp prin frumuseţile naturii, ale oamenilor, ale portului şi ale vorbirii acestora, dar fiecare păstrându-şi specificul.
În acest sens susţinem ideea că umorul de pe Valea Tazlăului are trăsături speciale şi cel puţin operele celor doi fii ai satului – I. I. Mironescu şi Constantin Ardeleanu oferă argumentele necesare. Facem trimitere, în acest sens la opera celui dintâi „Tulie Radu Teacă”.
Cât priveşte opera lui Constantin Ardeleanu, scriitorul stabilit în Bucureşti dar care nu a plecat niciodată definitiv de pe Valea Tazlăului, suntem invadaţi aici de un umor debordant, indiferent că autorul scrie în versuri sau în proză, că abordează o tematică ce vizează lumea sportului, viaţa militară, viaţa haiducească sau alte teme. Este vorba despre un umor născut din cunoaşterea vorbirii oamenilor de pe Valea Tazlăului, un umor alcătuit din toate categoriile în care s-au străduit teoreticienii literari să împartă această nestemată care dă valoare estetică oricărei opere literare.
Nu vom face o analiză a tuturor cărţilor publicate de Constantin Ardeleanu deoarece în alte intervenţii anterioare am făcut aprecierile cuvenite. Amintim doar trilogia „Hâtrii Tazlăului” şi volumul citat mai sus care, la prima vedere, poate fi socotit un volum eterogen, mai ales cei născuţi după 1989 care au cunoscut viaţa militară doar aşa cum se prezintă ea la paradele festive. Dar lucrurile nu stau de loc aşa. Cartea îl aşează pe Constantin Ardeleanu în rândul autorilor care au scris literatură inspirată din viaţa cazonă (vezi „Moş Teacă” de Anton Bacalbaşa, „Vine doamna şi domnul general” de Gheorghe Brăescu ş. a.).
După un scurt text ce prefaţează cartea propriu-zisă sunt ordonate câteva părţi: texte în proză care îl prezintă pe „cătare” în diferite ipostaze corespunzătoare armelor; urmează câteva texte despre Winston Churchill cel care a avut o îndelungată carieră militară ajungând în final şi prim-ministru al Marii Britanii; „nota explicativă”, un fel de relatare a unor aspecte din viaţa civilă care seamănă izbitor cu unele din viaţa cazonă; ultima parte intitulată „Câteva schije” este alcătuită din texte în versuri şi proză care ţin de aşa zisa literatură ocazională; iar în încheiere cititorul va avea satisfacţia să citească un pamflet cum nu multe s-au scris, mai ales în ultima vreme la noi.
Citită cu atenţie cartea va permite cititorului să înţeleagă intenţia autorului de a completa şirul cărţilor publicate de el până acum (2017) cu o nouă suită de imagini desprinse din viaţă şi prezentate cu umorul ce îi caracterizează întreaga creaţie literară.
Nu ştim cum va considera posteritatea contribuţia lui Constantin Ardeleanu la istoria literaturii române (lucrul de care autorul nu crede că va avea parte), dar cu siguranţă el şi-a câştigat un loc bine meritat prin umorul inconfundabil realizat în cărţile sale.
Constantin TOMŞA