• Interviu cu Dna prof. Monica Costea
Doamna Monica Costea este absolventă a Facultăţii de Filologie (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi), specializarea Limba română – Limba Franceză. Este doctor în filologie, titlu obţinut cu distincţia „Cum Laude”. Din anul 2012 este profesor titular, prin concurs, cu catedră completă, la Colegiul Naţional „Petru Rareş”, fiind membru în diferite comisii ale şcolii, precum şi coordonator al elevilor la variate concursuri şi olimpiade. Un exemplu foarte recent al performanţelor şcolare este elevul Ştefan Călin Pristavu din clasa a IX-a B, profil matematică-informatică, participant la Olimpiada Internaţională de lingvistică 2021, desfăşurată online, în perioada 29 ianuarie -1 februarie.
Se adaugă activitatea de traducător din limba franceză, de critic literar, de autor de auxiliare pedagogice şi de romancier: peste 30 de articole de critică literară, 3 ediţii critice, 4 cărţi – auxiliare didactice, un volum de critică literară, un volum de proză, publicate la editurile din Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Cluj, Paşcani. Pentru întreaga activitate a primit Premiul pentru critică literară al Centrului Cultural „M. Eminescu” din Bucureşti, în anul 2007.
– Sunteţi profesor titular de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Petru Rareş” şi în acelaşi timp coordonatorul unui opţional de scriere creativă. Cum v-a venit această idee şi cum a „prins” ea la elevi?
– Când eram elevă în liceu n-am avut şansa unor cursuri opţionale. Tânjeam după o oră cât de mică în care puteam şi noi, elevii, alege măcar un domeniu, o tehnică de lucru, un stil profesoral. Nu s-a putut – era o lume educaţională strictă, reflectând o societate mult prea restrictivă.
Azi avem şansa unor cursuri opţionale din ce în ce mai multe şi mai diverse, în ciclul superior al liceului. Dincolo de exagerările inerente (unii elevi care aleg din comoditate, aşteptările de a lua obligatoriu medii de zece numai pentru simpla prezenţă fizică, presiunile unor profesori de a alege cursuri în completarea orelor şcolare mereu insuficiente pentru stufoasele programe), Cursurile Opţionale (Curriculum-ul la Decizia Şcolii) sunt o şansă la diversitate culturală şi educaţională ce rimează perfect cu puzzle-ul lumii moderne.
Cursul de Scriere Creativă este minunat. Eu l-am urmat în Anglia, în calitate de cursant, printr-un program european de formare profesională şi mi-a plăcut atât de mult încât l-am repetat anul următor la şcoala de vară a unei Universităţi din Irlanda, pentru a învăţa cum să îl predau copiilor. De fapt el se adresează oricărei vârste, componenta psihologică fiind esenţială, deoarece exerciţiul permanent al scrisului este un mijloc excelent de compensare a nemulţumirilor, de convertire a suferinţelor în paşi spre artă, de eliberare de sentimente negative, de transformare a unor tensiuni într-un domeniu al frumosului.
– Povestiţi-ne despre roadele acestui opţional în general, şi în special despre Revista de Scriere creativă.
– Aceste reviste/produse de proiect ale cursului demonstrează abilităţile tuturor elevilor clasei de a compune un text: putem scrie despre orice, dar nu oricum, ci respectând structuri, tehnici, punând şi un strop de originalitate şi de talent.
În fiecare an în care reuşesc să lucrez cu ei treptele exerciţiilor şi să finalizez revista, creaţiile copiilor îmi bucură sufletul, pentru că oricât de mici ar fi ele faţă de marea literatură, îmi amintesc de o convingere a vieţii mele pe care o formulase atât de inspirat Dalai Lama: Planeta nu are nevoie de oameni care „reuşesc în viaţă”. Are nevoie disperată de mai mulţi dintre aceia care aduc pacea, care vindecă, care spun poveşti şi de pasionaţii de tot felul…
– Din anul 2016 sunteţi şi coordonator al Anuarului CNPR. Vă propuneţi cumva ca această lucrare să fie un liant între trecutul, prezentul şi viitorul instituţiei? Reuşiţi?
– Da, am pornit în munca aceasta de călugăr benedictin cu mult entuziasm, cu ideea puternică a păstrării trecutului ca martor şi mai ales ca sfătuitor pentru noile generaţii. Există o tradiţie frumoasă a şcolii, cea a Anuarelor menite să strângă în paginile lor studiul migălos (şi, desigur, subiectiv) al evoluţiei acestui liceu. Primul anuar a apărut tocmai la finalul secolului al XIX-lea, în anul şcolar 1896-1897. Se opreşte în 1940, adunând 29 de volume apărute cu intermitenţă. Mai este editat un singur volum ce cuprinde anii 1992-1994, apoi este reluat în serie nouă din anul şcolar 2003-2004 cu 11 volume, până în 2015, sub coordonarea domnilor directori/ profesori Mihai Obreja, Viorel Iftimie, Grigoruţă Oniciuc, Dorel Haralamb, Georgeta-Luminiţa Vârlan. Din 2017 până în prezent apare în fiecare an, într-un format nou, având drept colectiv de redacţie pe domnii directori/profesori Grigoruţă Oniciuc, Claudia – Ionela Jora; eu am fost în ultimii patru ani Responsabilul numărului, pentru că l-am gândit într-un mod diferit, profesionist aş zice. Am studiat vreun an toate anuarele pe care le-am putut găsi la colegiile care făceau parte, ca şi Rareşul, din Alianţa Colegiilor Centenare, am ales vreo sută de rubrici posibile, am propus colegilor de cancelarie o selecţie a lor şi apoi în fiecare an am scris cu toţii articolele pentru domeniile de bază care arată sinteza muncii şcolare şi extraşcolare din anul respectiv. De la concepţie, adunarea materialului, tehnoredactare (domnul profesor de matematică Irinel Cozma este ajutorul de nădejde), verificare şi până la corectura finală facem un efort colectiv destul de mare, dar rezultatul e foarte mulţumitor, căci dă o imagine a muncii şcolii întregi pentru care înainte nu găseam niciodată resurse.
Uneori am completat Anuarul tradiţional cu volume care au avut şi un caracter mai festiv. Anul 2019, fiind unul de sărbătorire a 150 de ani de existenţă a Colegiului, a prilejuit şi apariţia unui Anuar aniversar care a dorit însă să surprindă faţa nevăzută a meseriei noastre, adică sufletul şi sentimentele care dăinuie ca o aureolă în clar-obscurul fiecărei activităţi, care are în fond în penumbră nişte Oameni – de aceea a purtat numele de Oamenii Rareşului. În 2020, cu toate schimbările psihologice în vremuri de pandemie, am completat volumul de bază cu o bijuterie de carte – Cronica 150 – în care peste 50 de autori (profesori, părinţi, foşti şi actuali elevi, personal auxiliar al şcolii) au scris cronica evenimentelor care s-au desfăşurat de-a lungul unui an şcolar, dar în special în săptămâna sărbătoririi propriu-zise, 25-29 noiembrie 2019. Astfel, multe dintre volumele acestea adună, ca un vitraliu, an de an, fragmentele din care se poate recompune imaginea de ansamblu a întregii comunităţi rareşiste.
– Se ştie despre dvs. că sunteţi exponentul unor metode moderne de predare. Care este esenţa acestora?
– Cu toate că subscriu la ideea formulată sentenţios de Petre Ţutea „Numai proştii se plictisesc”, uneori simt că mă tocesc reluând aceleaşi lecţii şi mai ales în acelaşi format. Mama mea a fost profesoară de limba română, iar când eram copil o întrebam: Mama, tu nu te saturi să predai în fiecre an, de exemplu, atributul? Nu, mamă, zicea ea, aş merge în genunchi numai să mă laşi să îl predau şi în anul care vine, pentru că îl predau mereu altor copii şi lecţia iese altfel…
Eu nu am credinţa ei neclintită că atributul va ieşi mereu predat altfel, de aceea caut să pregătesc unele lecţii aşa cum mi-ar fi plăcut mie să îmi fie predate când eram şcolăriţă şi toceam analize prefabricate. Ştiu că elevii au nevoie de rutina unei lecţii, de nişte mecanisme cognitive repetitive care le dau siguranţă, dar nu degeaba li se spune „generaţia next” – au nevoie şi de diversitate. Aşa că mă mai joc încă, mai caut, mai inventez… e o formă de copilărire de om mare, dacă vreţi.
– Împărtăşiţi-ne viziunea dvs. despre cercurile pedagogice. Vedeţi în acestea o modalitate eficientă de perfecţionare profesională?
– În mare parte le consider nişte activităţi osificate, ca să mă exprim elegant. Irelevante. Colegiul nostru e în acelaşi cerc, cu patru alte licee, de vreo zece ani. Chiar credeţi că ne mai putem împărtăşi mari noutăţi? Conceptul unor exemple de bune practici e interesant, dar cred că domeniile educaţionale actuale din mediul online vor veni uşor în sprijinul celor care caută, astfel că aceste întruniri în formatul actual bănuiesc că vor dispărea. Sau trebuie găsite alte tipuri de activităţi care să ajute munca didactică, nu să însemne o sarcină stresantă în plus pe lângă atâtea altele.
Oare la ele se va fi referit M. Eminescu când a scris în strofa finală din Luceafărul:
„Trăind în cercul vostru strâmt”?…
– Sunt concursurile şcolare un câmp real de manifestare pentru progresul elevilor?
– Greu de crezut. În ultimul timp, înainte de binefăcătoarea concentrare din timpul pandemiei pe nevoia de învăţare a fiecărui elev, se ajunsese la o isterie a acestor concursuri, motivată aparent de o (falsă) dorinţă combativ-agresivă a elevilor. Până şi la Religie exista olimpiadă, a cărei ierarhie nu ştiu cum se împăca cu principiul creştin al smereniei şi iubirii aproapelui!
Două mari cauze externe au contribuit la o exaltare nefirească a acestor concursuri: faptul că profesorii au avut nevoie de ele ca să certifice valoarea muncii lor didactice (ce dramă experimentăm în meseria asta, de a demonstra mereu prin alţii ceea ce ştii / ştii să faci) şi faptul că şcolile au avut nevoie de rezultate cuantificabile ca să se poată şi ele clasifica, mândri, poziţiona într-o ierarhie. Dar câţi copii din aceştia supradotaţi sunt la nivelul ţării? Ce procent? 2%? 5%? Restul? Valoarea muncii noastre de educatori trebuie să se vadă în transformarea mentală şi sufletească a fiecărui copil. Cine începe după o jumătate de an de exersare să înţeleagă un proces abstract sau să capete competenţa de a se exprima liber, acela face performanţă.
Doparea nefirească a unor elevi cu cunoştinţe mult peste nivelul lor de vârstă pentru a lua vestitele medalii/premii/distincţii nu are legătură cu clasa şi menirea de profesor – e vânătoare de laude ca să umple vasul mereu prea larg al unor orgolii: părinteşti, profesorale, ministeriale… Sper ca stoparea lor din cauza pandemiei să arate tuturor că o şcoală nu trăieşte printr-o mână de olimpici încercănaţi, ci printr-o colectivitate de copii normali şi zâmbitori când vin la cursuri.
– Ce părere aveţi despre munca profesorului cu întreg colectivul versus efortul cu vârfurile clasei?
– Pe diploma mea de absolvent al facultăţii de Filologie – aşa se numea pe vremuri – sau pe diploma de la concursul de titularizare nu scrie „antrenor de elite” sau ceva asemănător. Vârfurile clasei merg oricum în direcţia potrivită, susţinute de pasiune şi de ajutor extern de multe ori. Rostul meu e să mă ocup de fiecare copil, să răspund la întrebările lui, nu ale mele, şi să îi creez spaţiu pentru noi întrebări atunci când le-a epuizat pe cele vechi. Eu sunt ajutorul lui într-o luptă aprigă şi continuă cu sine – cu neştiinţa, cu comoditatea, cu influenţele de tot felul. Dar e tare greu, pentru că sunt aşa de mulţi în clase – anul trecut am terminat cu o clasă a VIII-a care avea 34 de elevi!
– Am sentimentul că activitatea dvs. de traducător din limba franceză şi cea de critic literar vă completează în mod fericit cariera. Am dreptate?
– Cu toate că soţul meu m-ar contrazice, limba franceză a fost marea iubire a vieţii mele. Aşa că am sacrificat mult timp şi energie pentru ea şi mi-a dăruit atâtea pagini de bucurie – cele patru cărţi traduse au fost toate finaluri fericite ale unor perioade de comuniune, prin mine, între graiul nostru înflorit şi idiomul rarefiat al unei mari culturi. Iar critica literară, cifrată în multe recenzii, studii, articole, cărţi, a fost iniţial obligatorie pentru doctoratul în Filologie şi apoi o disciplină a minţii.
– Care este expresia cea mai înaltă a împlinirii personale pentru dvs.?
– Aceasta e cea mai uşoară întrebare. Să închei fiecare zi împăcată cu mine şi să mă întâlnesc, la şcoală şi în afara ei, cu fiinţe care să se bucure atunci când mă văd.
A consemnat Gianina BURUIANĂ