• Interviu cu scriitoarea Gabriela Adameşteanu
Pentru Gabriela Adameşteanu (n. 2 aprilie 1942, Târgu Ocna, judeţul Bacău), să devină autoare de opere literare, nu a fost scopul esenţial. Spune că mai degrabă a fugit de profesia de scriitoare, întrerupând timp de 12 ani scrisul ficţiunii. Este de părere că o carte bună o scrii la fel de greu sau de uşor ca pe o carte proastă, fiindcă reuşita în literatură nu este sigură, şi nu depinde de autor.
– Felicitări, doamnă Gabriela Adameşteanu, pentru acest important premiu! Cum consideraţi această nouă recunoaştere literară?
– Este un premiu important, care se referă la întreaga operă. Cei cărora li s-a decernat sunt scriitori foarte importanţi, iar nominalizările şi juriile sunt foarte corecte, ceea ce nu se întâmplă totdeauna. Îmi place că este un premiu de proză, şi poartă numele lui Creangă, un scriitor pe care l-am ştiut pe dinafară, încă din copilărie şi îl recitesc şi azi.
– Care este, după dumneavoastră, definiţia literaturii?
– Google spune că literatura ar fi arta compoziţiilor scrise. Eu cred că este o lume paralelă care te ajută să o înţelegi mai bine pe cea în care trăieşti. Poarta prin care intri în această lume paralelă este cititul, lectura…
– Scrieţi, aşa, „dintr-un foc”?
– Dintr-un foc, scriu câteva paragrafe. Le las să se coacă, le recitesc după un timp, le corectez, şi mai adaug câteva. Şi tot aşa, peste cinci ani, cel mai repede, am un roman.
– Ce vă îndeamnă să scrieţi?
– Un gând, referitor la oameni şi la destine, pe care aş vrea să-l împărtăşesc şi altora. Uneori gândul este formulat într-o sintagmă, alteori este o impresie fără cuvinte.
– Scrierea unei cărţi trebuie să fie un proces de descoperire?
– Nu ştiu dacă trebuie, dar în ceea ce mă priveşte pe mine, este. Descopăr cartea pe care o aveam în mine fără să o ştiu. Descopăr complicaţiile personajelor şi întâmplările neştiute iniţial, prin care ele trec. Un singur lucru îl ştiu de la început: finalul cărţii. Dacă e un final trist, lungesc cartea, ca să ajung cât mai târziu la el.
– Vă place să vă recitiţi cărţile?
– O, da. Le recitesc mereu în timp ce le scriu şi fac mereu îmbunătăţiri de stil. Le recitesc atunci când se reeditează, şi din nou fac mici modificări la porţiunile din carte pe care le-am scris mai repede. „Întâlnirea” a fost o nuvelă, scrisă între 1985 şi 1988, pe care am rescris-o în 2003 şi 2007, când am avut acces la arhive, şi a devenit roman.
– Să deveniţi scriitoare a fost ţelul esenţial, principal pentru dvs.?
– Nu, nici pe departe. Am vrut să fiu medic, pe urmă am vrut să fiu istoric şi critic literar. Mai degrabă am fugit de profesia de scriitoare, şi am întrerupt timp de 12 ani scrisul ficţiunii. Acum lucrez la o carte de memorii care se va numi „Meserii nerecomandate femeilor”. Una din aceste meserii este cea de scriitoare.
– Scriitorul trebuie să fie într-un permanent contact cu viaţa, cu durerile ei, cu bucuriile ei, cu înfrângerile ei?
– Oricare dintre noi se află într-un permanent contact cu viaţa, cu durerile, bucuriile şi înfrângerile ei. Scriitorul/scriitoarea nu face excepţie, are părinţi care îmbătrânesc, are iubite/iubiţi care îl pot dezamăgi sau părăsi, are prieteni/prietene care îl trădează, are succese dar şi proiecte care eşuează etc. Este fericit sau nefericit în anumite perioade de viaţă, deci nu-i lipsesc sursele de inspiraţie.
– Literatura, uneori, este un spaţiu de competiţie?
– Orice meserie este un spaţiu de competiţie, de ce ar face literatura excepţie? Şansa în plus pe care ţi-o dă literatura este lungimea în timp a competiţiei: se întâmplă ca după moarte, cărţile tale să fie mai apreciate decât atunci când trăiai. Deci, poţi să câştigi post-mortem competiţia cu congenerii tăi. Dar cei care privesc scrisul doar ca o competiţie, de obicei, o pierd.
– Cât de greu este să scrii o carte bună?
– O carte bună o scrii la fel de greu sau de uşor ca pe o carte proastă. Calitatea ei nu depinde de voinţa ta. Nu există reţete pentru capodopere.
– Ce scriitori admiraţi în mod deosebit? Care vi se pare că v-a influenţat în special, şi în ce fel?
– Ca să mă poată influenţa, trebuia să-i fi citit în epoca mea de formare. Am admirat marii romancieri ruşi, francezi şi americani, de pildă pe Tolstoi, pe Cehov, pe Balzac, Stendhal, Proust, Faulkner. Dintre cei români i-am admirat pe Eminescu, Caragiale, Camil Petrescu, Anton Holban, George Călinescu. Dintre contemporanii mei l-am admirat pe Nicolae Breban, dar nu m-a influenţat, fiindcă am altă formulă de scris decât el.
– Munciţi pentru viitor sau vă place să trăiţi posteritatea?
– Trăiesc în prezent iar când scriu trăiesc uneori în trecut. Nu m-am gândit niciodată la viitor şi nici la posteritate.
– De ce s-au schimbat principiile de moralitate în ultimii ani?
– Fiindcă s-a schimbat sistemul de valori, banul a devenit valoarea supremă, mass-media de proastă calitate a creat modele din persoane discutabile sau chiar imorale.
– Cum am putea să păstrăm un contact firesc cu viaţa nedenaturată?
– Cred că cea mai simplă soluţie ar fi să repopulăm satele, în care locuinţele părăsite se pot cumpăra pe preţuri relativ mici, să fim activi în comunitate, chiar dacă e vorba de case de vacanţă. Sau să ne folosim în această direcţie concediile, trăind mai aproape de natură. Nimic nu este fără bani, efort şi curaj.
– Sunteţi timidă, vă simţiţi stânjenită când auziţi ce vorbesc alţii despre dvs.?
– Nu am fost cu adevărat timidă nici când eram tânără, dar nu eram obişnuită să ies în societate. Eram obişnuită să fiu apreciată, dar nu-mi plăcea să fiu de faţă nici când eram lăudată, nici când eram bârfită. Însă ca scriitoare, mă simt stânjenită când se vorbeşte despre cărţile mele, sau de statutul de scriitoare, fiindcă reuşita în literatură nu este sigură, şi nu depinde de autor, aşa cum v-am spus deja. Sau cel puţin aşa cred eu.
– Care sunt credinţele fundamentale după care vă conduceţi viaţa şi pe care le consideraţi indispensabile?
– Cred în cinste, în muncă, în democraţie, în compasiune, în recunoştinţă. Încerc să le şi urmez, cât pot, în viaţa mea.
1 martie 2021
A consemnat Violeta MOŞU