Psalmii sunt invocaţiile care dezvăluie suişul cunoaşterii prin cântece de laudă, de preamărire pentru Dumnezeu şi de bucurie catafatică; uneori, însă, aceştia sunt străbătuţi de accente grave, de întrebări existenţiale devoratoare pentru om. Timpul, moartea, păcatul, deşertăciunea sunt tot atâtea probleme care îl frământă pe regele psalmist.
Psaltirea este scrierea religioasă cea mai citită, cea mai citată, cea mai tradusă şi cea mai publicată, dar şi cea mai plină de poezie, „care exprimă, aşa cum s-a remarcat de atâtea ori, o gamă lirică atât de diversă şi atât de profundă încât deţine, prin felul în care oglindeşte neliniştea sufletului uman, un loc unic în literatura veche a lumii”1.
Aşadar, din punct de vedere stilistic, psalmul este un poem. Iar mitropolitul Dosoftei, cel care a versificat Psaltirea, este primul poet al literaturii noastre. Neam de mazâl, intelectual rafinat, poliglot, „acestu Dosoftei mitropolit (…) pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, latineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-această vreme nu este om ca acela”, scria Neculce în Letopiseţul său.
Cucernic iubitor al sfinţeniei ortodoxiei, dar şi purtător de grijă faţă de sufletele însetate ale păstoriţilor săi, mitropolitul cărturar, înzestrat cu nenumărate daruri, a lucrat la traducerea şi tipărirea cărţilor sfinte în limba română, dăruind Bisericii şi neamului lucrări de o inegalabilă valoare spirituală şi liturgică. Această misiune sacră de a tipări cărţi de slujbă şi de a traduce şi scoate la lumină scrierile credinţei celei drepte a continuat întreaga sa viaţă.
N. Iorga le spunea studenţilor săi că Dosoftei introducând „peste cuprinsul autentic al originalului o mulţime de alte împrumuturi, care vin din însăşi viaţa poporului românesc, a ajuns astfel de foarte multe ori la lucruri de toată frumuseţea, care nici nu au nevoie de îndreptare pentru a plăcea şi astăzi”2.
S-a vorbit adesea în critica literară chiar de o românizare prin opera lui Dosoftei a lexicului biblic. Psalmul 148, cel în care toată suflarea şi toată făptura aduc laudă Creatorului, apropie imaginarul biblic de cel folcloric, abundenţa termenilor populari stând mărturie în acest sens:
Lăudaţ pre domnul, toţ bălauri,
De pre pământ şi zmei de prin gauri,
Lăudaţâ-l fulgere şi focuri,
Şi smida ce cade-n toate locuri,
Omeţii şi gheţi, şi vântul,
De-i turbură şi-i face cuvântul. (Dosoftei, O.1, Ps. 148, p. 331)
Peste câteva veacuri, la Eminescu, invocaţia către Divinitate şi configurarea sacrului au născut poeme considerate unanim de critica literară adevăraţi psalmi: Rugăciune, Colinde, colinde, Învierea, Dumnezeu şi om, Răsai asupra mea.
Alexandru Andriescu face o pertinentă şi originală apropiere între Doina eminesciană şi Psalmii lui David, remarcând că „Dosoftei a versificat Psaltirea nu doar pe baza textului slavon, ci şi după traducerile româneşti anterioare”3. În calitatea sa de cleric, nu numai de traducător, Dosoftei avea obligaţia să respecte textul cu o fidelitate deplină. „Tema Doinei este înstrăinarea şi are un model foarte vechi: Psaltirea”4. Psalmii, majoritatea dialoguri cu un Dumnezeu personal, invocat în necaz ca stăpân absolut al universului şi al sufletelor oamenilor, au o structură foarte simplă; ei sunt împărţiţi „în trei momente dispuse aleatoriu: 1. invocarea lui Dumnezeu; 2. prezentarea vrăjmaşului din afara ţării sau din ţară, personal; 3. pedepsirea acestuia cu ajutorul divinităţii, ca duşman al ţării, al credinţei sau al credinciosului, care luptă în apărarea împărăţiei lui Dumnezeu. Doina lui Eminescu respectă această triadă, în ordinea următoare: 1. prezentarea duşmanilor din afară şi efectele înstrăinării din interior; 2. invocarea spiritului protector în persoana unui voievod emblematic, sacralizat, Ştefan cel Mare, geniul protector după expresia lui Perpessicius; 3. pedepsirea duşmanilor”5. Analiza modelului psalmic al Doinei demonstrează că „Eminescu nu receptează această temă de pe o Psaltire oarecare, ci din cea mai plină de poezie şi de patos versiune din întreaga literatură veche românească: Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei. În Doina lui Eminescu vin ecouri din mai mulţi psalmi versificaţi de Dosoftei. … Psalmul 82 cuprinde cele mai violente imprecaţii, de fapt adevărate blesteme cu care sunt covârşiţi duşmanii Israelului. Din această confruntare rezultă, ca un fel de obsesie, clamarea dispariţiei ca neam, de o parte şi de alta, în egală măsură a celor două tabere aflate în luptă. … În fruntea celor blestemaţi Eminescu îi pune pe xenofili. Vehemenţa cu care este cerută pieirea lor aminteşte de aceea din psalmi, blestemul lovind pe toţi cei care pradă ţara”6:
„Cine ne-au adus străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia
Că sunt răi şi sunt mişei
Seca-le-ar inima-n ei
Cum te pradă şi te sacă,
Săracă ţară, săracă!”7.
„Câteva versuri din psalmul 108, versiunea Dosoftei, ne reţin atenţia prin perfecta concordanţă care se stabileşte între acestea şi adeseori menţionata poezie eminesciană, periodic obiect de controverse”8:
„Şi cuconii să-i rămâie
Cu muierea-n sărăcie
Şi să-i strămute ficiorii
Să ceie cu cerşetorii,
Să fie goniţ din casă
Şi din odihnă să-şi iasă”9;
„Mânca-i-ar casa pustia
Şi nevasta văduvia
Şi copiii sărăcia”10.
Psalmii, în majoritatea lor sunt poeme – rugăciuni, strigăte ale unui suflet copleşit de suferinţă, îndoială, deznădejde, umilinţă, regăsire, bucurie şi în dialog real şi permanent cu un Dumnezeu prezent în toată viaţa şi activitatea omului: „Adânc pe adânc cheamă în vuietul cascadelor Tale; toate talazele şi valurile Tale au trecut peste mine”11. În multe dintre aceste minunate poeme îl întâlnim pe regele David cel care toată viaţa a purtat războaie şi care cere îndurare Părintelui pentru întreg neamul său împotriva adversarilor de pe câmpul de luptă, conştient că „victoria finală e întotdeauna a lui Dumnezeu”12:
„Pe vrăjmaşii mei îi voi alerga şi-i voi prinde
şi nu mă voi întoarce până ce se vor slei;
îi voi zdrobi şi nu vor mai putea să se ridice,
cădea-vor sub picioarele mele;”13
sau
„în ruşine să se îmbrace şi în ocară
cei ce se laudă împotriva mea”14.
Aceeaşi înverşunare o aflăm şi în rugăciunea lui Eminescu, îndreptată spre Dumnezeu pentru a cere sprijin şi mântuire neamului său. Pentru poet, ca şi pentru regele David, ţara e un „pământ al făgăduinţei”, vânat şi ameninţat permanent de duşmani, ca şi Israelul. După cum observă Al. Andriescu, „teama de străini, de invazii, de valul lor neantizator străbate în multe din versurile psalmului 73, caz deloc singular. Imaginile lui Dosoftei, în care sunt absorbite şi prefăcute cele biblice, se învolburează, capătă culoare şi vibraţii lirice personale … Duşmanii vin în număr copleşitor în psalmi”15: „De ş-au făcut limbile-ntrânş nadă”16, „Să voroviră să dea năvală”17 şi în Doina: „Numai vaduri ca acele”, „Curg puhoi / Şi s-aşază pe la noi.” Dosoftei asociază, ca şi proorocul David, distrugerea duşmanului cu ocara şi ruşinea, efecte ale blestemului: „Şi vor peri cu ocară / toţi pizmaşii tăi din ţară”18. „Imprecaţiile lui Eminescu din Doina, rămân în cadrul justiţiei patriarhale, cu imagini de rezonanţă biblică”19. Potrivit tradiţiei teologice răsăritene, aceşti psalmi ar putea fi anticipări profetice ale dărâmării Ierusalimului, în anul 70 după Hristos. Ele pot fi, de asemenea, şi profeţii „asupra încercărilor prin care va trece Biserica”20 în vremurile cele de pe urmă, când va fi lăsată în mâna duşmanilor.
(continuare în numărul următor)
Dr. Emanuela ISTRATI MACOVEI
Şcoala Gimnazială Domnească, Oraşul Târgu-Neamţ
1 Al. Andriescu, Studii de filologie şi istorie literară, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1997, p. 23.
2 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, Introducere sintetică, Ed. Minerva, Buc., 1985, p. 72.
3 Al. Andriescu, op. cit., p. 31.
4 Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, în Monumenta linguae dacoromanorum, Liber Psalmorum, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2003, p. 68.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Mihai Eminescu, Opere, III, var. F, p. 18.
8 Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, op. cit., p. 70.
9 Dosoftei, Opere, I, ediţia N. A. Ursu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, ps. 108, p. 252-253.
10 Mihai Eminescu, Opere, III, var. C, p. 10.
11 Psalmi 41, 7.
12 Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Sfânta Scriptură…, Introducere la Psalmi, p. 617.
13 Psalmi 17, 37-38.
14 Psalmi 34, 26.
15 Al. Andriescu, op. cit., p. 74.
16 Dosoftei, op. cit., ps. 77, p. 179.
17 Ibidem, ps. 82, p. 189.
18 Ibidem, ps.91, p. 211.
19 Al Andriescu, op. cit., p. 75.
20 Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia…, p. 696.