Despre Ion Creangă, cel caracterizat în diverse feluri(1 şi, se pare, niciodată îndeajuns, s-a scris mult, „subiectul” fiind abordat din multiple perspective: de la simple articole (cu prilejul aniversărilor sau comemorărilor, când, de regulă, sunt transcrise sintagme care, de atâta folosire, s-au tocit), la prefeţe ataşate unor ediţii, la studii compartimentale privind viaţa, numai o parte sau opera în întregime, până la abordarea aproape exhaustivă a „subiectului” (v. G. Călinescu), de fiecare dată, mai rămânând câte ceva de spus.
Acum, la aproape 140 de ani de la publicarea primelor două părţi ale „Amintirilor din copilărie” în „Convorbiri literare”, (1. 01.1881, prima parte; 1. 04. 1881, partea a II-a), şi 182 de ani de la naşterea scriitorului, ne propunem să reamintim câteva din multele ediţii ale operei humuleşteanului.
Mai întâi, se cuvine să precizăm că Ion Creangă şi-a propus să-şi editeze opera, dar nu a ajuns să-şi vadă visul împlinit. Informaţia că avea această intenţie o găsim într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu (25. 05. 1883), în care îi solicita sprijinul pentru a deveni din nou membru în Consiliul General de Instrucţie, pe motiv că deplasarea sa la Bucureşti, în această calitate, i-ar facilita demersul pentru publicarea şi corectarea scrierilor sale la „Socec”.
Primul inventar al ediţiilor Creangă ni-l oferă Jean Boutière, în lucrarea sa „La vie et l’oeuvre de Ion Creangă”, lansată în aprilie 1930, la Paris.
Chiar în timpul vieţii lui Creangă, mai precis, în 1886, Vasile Gh. Morţun începe să tipărească „Poveştile”, dintr-un proiect ce urma să aibă două volume, dar nu reuşeşte decât 1.600 de exemplare cu câte „zece foi”, editarea fiind întreruptă din cauză că autorul se îmbolnăveşte şi moare.
După înmormântare, la 5 ianuarie 1890, fiul scriitorului, căpitanul Constantin I. Creangă, prezintă prietenilor tatălui său intenţia de a edita „Operele” defunctului. A fost ales un comitet (A. D. Xenopol, Grigore I. Alexandrescu şi Eduard Gruber) ce urma să revizuiască şi să publice scrierile povestitorului. Cei trei se apucă imediat de lucru şi aflăm dintr-o scrisoare adresată căpitanului Creangă de Eduard Gruber (16. 01. 1890) că intenţionau să alcătuiască, după formatul celor „zece foi” cumpărate de la Morţun, o ediţie în trei volume (1. – „Poveşti”; 2. – „Amintiri şi anecdote”; 3. – Un studiu despre Creangă şi „Varia”), cu ilustraţii pentru „Poveşti” şi gravuri pentru „Amintiri”. Până la urmă, ediţia a fost realizată în două volume: „Scrierile lui Ion Creangă, Poveştile”, vol. I (1890), cu o prefaţă de A. D. Xenopol, o biografie a autorului realizată de Grigore I. Alexandrescu şi cuprindea poveştile apărute în „Convorbiri literare” (1875-1878), în ordinea publicării acestora. Ediţia are şi un portret al autorului. Al doilea volum „Scrierile lui Ion Creangă, vol. II, Diverse” (1892) era alcătuit din cinci compartimente: 1. – „Amintiri din copilărie”; 2. – „Anecdote” („Popa-Duhu”, „Cinci pâini”, „Moş Ion Roată şi Unirea” şi „Moş Ion Roată şi Cuza-Vodă”); 3. – „Poezii poporane”; 4. – „Poezii proprii”; 5. – „Cuvinte, rostiri”. Volumul mai conţinea şase desene ale profesorului ieşean Teodor Buicliu, tipărite la Paris.
Din păcate, nu puţine au fost ediţiile care, datorită intervenţiilor editorilor, au devenit exemple „pentru felul în care nu trebuia să fie editat Creangă” (2, printre acestea numărându-se chiar şi cea dintâi, la care tocmai ne-am referit. În acest sens, Jean Boutière afirmă: „Există în aceste două volume un număr considerabil de greşeli de tipar şi, ceea ce e mai ciudat, o mulţime de «muntenisme»„(3. Poate nu este lipsit de interes să consemnăm şi faptul că însuşi Ion Creangă solicita, la un moment dat(4, lui Titu Maiorescu să dispună îndreptarea greşelilor ce se strecuraseră în „Soacra cu trei nurori” şi în „Harap-Alb”, la publicarea acestora în „Convorbiri literare”.
A urmat, în 1897, tot la intervenţia lui Constantin Creangă, o ediţie, în colecţia „Biblioteca pentru toţi” (nr. 28-33) a editorului Carol Müller, cu titlul „Ion Creangă, Opere complecte, cu o biografie de dl. Grigore I. Alexandrescu (cea de la prima ediţie, n. n.), portretul şi o prefaţă autografă a autorului”. Acum era reprodus acelaşi conţinut din cele două volume (1990-1992), doar ordinea fiind schimbată. Cât despre calitate, calificativul este: „foarte proastă” (J. B.).
În 1902, se tipăreşte într-un singur volum „Ion Creangă, Opere complecte”, care va cunoaşte încă cinci ediţii până în 1916, una fără dată. Prefaţa este semnată de Ilarie Chendi şi Şt. O. Iosif.
Imediat, G. T. Kirileanu publică articolul „O nouă ediţie a scrierilor lui Creangă”, în care, fără menajamente, este criticată „muntenizarea sau transilvanizarea” termenilor moldoveneşti: „Opera lui Creangă nu este ca un abecedar sau altă carte didactică, în care ar trebui să domnească limba comună (iar nu dialectul moldovenesc ori muntenesc), ci pe lângă toate este şi un document folcloric şi ca atare trebuie lăsată cu totul neştirbită şi nestropşită – icoană credincioasă a mediului din care a răsărit”. (5
Demersul cărturarului (socotit, pe bună dreptate, „cel mai important şi cel mai competent editor al operei lui Creangă, autoritatea sa în această materie fiind recunoscută în primii ani ai secolului XX de însuşi Titu Maiorescu, cel care l-a îndemnat să realizeze acest act major de restituire, sub semnul probităţii ştiinţifice şi neabaterii de la configuraţia iniţială a scrierilor marelui humuleştean”(6) nu a rămas fără ecou. Astfel, cea de a doua ediţie, din 1906, şi celelalte care au urmat, până în 1916, au fost îmbunătăţite prin contribuţia lui G. T. Kirileanu căruia, după cum mărturiseşte, Titu Maiorescu îi ceruse să pregătească o ediţie nouă tot la „Minerva” (7. El semnează prefaţa alături de Ilarie Chendi şi s-au adus mai multe modificări ediţiei din 1902: volumul este mai bine structurat, s-a ţinut seama de corecturile din „Şezătoarea”, textele au fost comparate cu acelea din „Convorbiri literare” – „singura sursă autentică după pierderea manuscriselor” (după cum se afirmă în prefaţă), autorii ediţiei au inclus în note unele variante, au publicat texte noi („Făt-Frumos, fiul iepei”, articolul „Misiunea preotului la sate”), texte din lucrările didactice şi un glosar („Tălmăcire a cuvintelor mai neobicinuite”, realizată de învăţătorul Al. Vasiliu şi G. T. Kirileanu). Despre această ediţie, Jean Boutière avea să facă următoarea afirmaţie în cartea sa, întrutotul justificată: „Cea mai bună (ediţie, n. n.) este a d-lui Kirileanu, pe care editorii de după aceea (1906, n. n.) au urmat-o în genere”.
Editura „Glasul Ţării” din Chişinău a publicat, în 1920, ediţia „Ion Creangă, Opere complecte”, cu două gravuri şi cu o prefaţă semnată de folcloristul Tudor Pamfile. Comparând această întreprindere cu ediţia din 1906, se pot constata unele deosebiri: sunt scoase din sumar versurile din manuale, poeziile populare, articolul „Misiunea preotului la sate” şi glosarul. Din compartimentul „Felurite”, au fost păstrate două texte: „Acul şi barosul” şi „Inul şi cămeşa”.
O ediţie foarte criticată în Revistele „Tudor Pamfilie” şi „Gândirea”, datorită unor explicări greşite ale termenilor incluşi în note, este cea apărută sub emblema Societăţii „Cultura Naţională”, în „Biblioteca Tinerimii”, Bucureşti, 1924, intitulată „Ion Creangă, Amintiri din copilărie”. Tot în acest an, la Cernăuţi, D. Marmeliuc, publică o ediţie, în care reia ediţia Kirileanu, pe care o îmbogăţeşte cu: cererea de hirotonisire (1859), protestul adresat Consistoriului (1872), scrisori adresate rudelor sau prietenilor, note în care sunt explicaţi termeni moldoveneşti.
Inventarul ediţiilor „Creangă” realizat de Jean Boutière se încheie cu cea întocmită şi publicată de Eugen Lovinescu în 1928, la „Biblioteca clasicilor români”, în trei volume: „Ion Creangă, I. – Amintiri din copilărie; II. – Poveşti; III. Amintiri, povestiri, anecdote, articole, versuri, teatru, corespondenţă”. Aceasta a fost amendată de scriitorul francez din mai multe puncte de vedere. Face constatarea că în realizarea scurtei biografii a lui Creangă, aşezată la începutul primului volum, editorul nu a folosit „toate articolele şi documentele deja publicate”, ceea ce a dus la înregistrarea unor erori, dar apreciază includerea unor „extrase din reviste şi lucrări anterioare, în care Creangă este evocat de către contemporanii săi”, precum şi faptul că la începutul volumului trei, „a adunat diferite mărturii şi documente referitoare la neînţelegerile dintre Creangă şi superiorii săi, la cariera de institutor, la relaţiile de prietenie cu Eminescu şi Maiorescu, la anii de boală”.
Din cele prezentate până acum se poate trage concluzia că, de la o ediţie la alta, s-au adus îmbunătăţiri conţinutului, dar de fiecare dată s-au strecurat şi suficiente erori. Pentru o asemenea întreprindere, se impunea o deosebită muncă de cercetare, aceasta fiind făcută cu o insistenţă deosebită de G. T. Kirileanu. Nu ne vom opri asupra ediţiilor semnate de el, în colaborare sau în nume propriu, deoarece activitatea sa de cercetător şi editor al operei lui Creangă a făcut obiectul unei analize pertinente desfăşurate de Constantin Bostan de-a lungul a peste patru decenii, dacă avem în vedere semnătura acestuia pusă pe prima carte publicată despre cărturar (8. Nu de mult timp, la împlinirea a cinci decenii de la trecerea la cele veşnice, a celui pe care îl numeşte „omul, cărturarul, editorul, bibliotecarul, autorul de discursuri regale, sfătuitorul de taină şi folcloristul”, şi îl consideră „un destin sub semnul lui Creangă şi Eminescu la Palatul Regal”, a publicat o carte în care un capitol este dedicat operei lui Creangă şi o bibliografie („G. T. Kirileanu şi opera lui Ion Creangă”), în trei compartimente: ediţii, scrieri din volume şi periodice, referinţe critice. Considerăm această listă a ediţiilor ca fiind cea mai completă şi academic redactată, pe care am văzut-o până acum. Depăşeşte chiar şi alcătuirea din capitolul „Scrieri” anexată articolului destinat lui Ion Creangă în „Dicţionarul general al literaturii române”, C/D, 2004.
Aşadar, ne vom opri asupra aceleia considerată de întreaga critică literară cea mai completă din câte s-au alcătuit până la acea dată: „Ion Creangă. «Opere», ediţie note şi glosar de G. T. Kirileanu”, Bucureşti, Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” (Colecţia „Scriitori români moderni”), 1939, 353 p., cu toate că, nu se ştie din ce motive, glosarul acestei ediţii, în loc să fie cel realizat cu ani în urmă de editorul de acum şi încredinţat, în 1936, lui C. Botez (9, este „Cuvinte din «Amintiri» explicate de însuşi Creangă”, glosar luat din cele patru pagini încredinţate lui, în 1906, de către Titu Maiorescu, acestea dovedindu-se până la urmă că nu aparţin humuleşteanului (10. Această eroare va fi regretată de Kirileanu până la sfârşitul vieţii. Demn de menţionat este şi faptul că această ediţie conţine cele două poveşti corozive, editorul având grijă să le includă doar într-un număr limitat de exemplare, ce au fost difuzate controlat. (11
După această dată, s-au publicat numeroase ediţii ale operei lui Creangă, de uz şcolar şi critice, ultimele fiind, în general, alcătuite după „modelul” Kirileanu, citat în treacăt sau nefiind amintit (12. Toate acestea se găsesc, de asemenea în bibliografia alcătuită de Constantin Bostan şi amintită de noi mai sus. Dintre ele, menţionăm: Liviu Rebreanu (1940), George Călinescu (1953, 1963), Zoe Dumitrescu-Buşulenga (1959), Al. Piru (1960), Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş (1964, 1970, 1972 /bibliofilă/, 1993), Eugen Simion (2001).
Cea mai recentă Ediţie Creangă, a realizat-o criticul şi editorul Cristian Livescu (13 care, în prefaţă („G. T. Kirileanu – o viaţă dedicată editării lui Creangă”), pe baza unei argumentaţii ample şi pertinente, apreciază că „G. T. Kirileanu rămâne cel mai important şi cel mai competent editor al operei lui Ion Creangă” apoi, face precizarea: „Reproducem integral ediţia «clasică» din 1939” şi, „pentru prima oară, glosarul lui Kirileanu şi Vasiliu însoţeşte setul de „Opere” datorate povestitorului…” (14
Justificăm aducerea în discuţie a ediţiilor marelui scriitor născut la Humuleşti şi cu dorinţa de a atrage atenţia că o carte nu poate apărea oricum, cu atât mai mult o carte care conţine opera unui scriitor şi nu a unui scriitor oarecare. Iată cum îşi încheia G. Călinescu capitolul dedicat lui Creangă, în a sa „Istorie a literaturii”: „Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân şi echivoc şi unde experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de humanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci şi o specie de erudiţie, la sat, şi încă la satul de la munte de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat şi păstrător” (15.
Constantin TOMŞA
NOTE
1) G. Ibrăileanu: „un reprezentant perfect al sufletului moldovenesc între români”; Mihail Sadoveanu: „cel mai tipic reprezentant artistic al poporului nostru”; Tudor Vianu: „Nici un model popular nu i-a putut pluti înainte lui Creangă”; G. Călinescu: „Ion Creangă […] e poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune.”; Jean Boutière: „Ţăranul cel Mare din Humuleşti”, comparat cu Charles Perrault, Jakob Grimm, H. C. Anderson; Vladimir Streinu: „fabulosul Creangă”; Al. Piru: „Creangă nu e un folclorist, ci un scriitor…” ş. a.
2) Cristian Livescu, „Prefaţă” la „Ion Creangă, «Opere», ediţie critică cu note, variante şi glosar de G. T. Kirileanu”, prefaţă şi îngrijirea reeditării Cristian Livescu, Editura „Crigarux”, Piatra-Neamţ, 2004, p. VII
3) Jean Boutière, „Viaţa şi opera lui Ion Creangă (Urmate de documente epistolare privind volumul)”, traducere şi prefaţă de Const. Ciopraga, Editura „Junimea”, Iaşi, 1976, p. 22
4) Conform scrisoare din 16. 12. 1881, în „Convorbiri literare” XXV, pp. 11-18
5) În Revista „Şezătoarea”, an VI, 1902-1904, nr. 9-10, semnat G. Teodorescu-Kirileanu, apud. Cristian Livescu, Op cit., p. VIII
6) Cristian Livescu, Op. cit., p. V
7) Conf. unei scrisori, în „G. T. Kirileanu. Corespondenţa”, ed. îngrijită, note, tabel cronologic, bibliografie, de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1977, p. 214: „Când m-am dus mai târziu la Titu Maiorescu, mi-a spus că a cetit notiţa mea – era abonat la «Şezătoarea». Mi-a dat dreptate şi m-a îndemnat să pregătesc eu o ediţie nouă tot la «Minerva»„.
8) Constantin Bostan, Valentin Ciucă, Gh. Teodorescu-Kirileanu. Contribuţii documentare, Piatra-Neamţ, 1970
9) Ion Creangă, „Opere complete”. Prefaţă de G. T. Kirileanu, Constantin Botez şi Ilarie Chendi. Glosar de G. T. Kirileanu şi Ilarie Chendi, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1936, XV +315 p. (ajunsă în 1947, la a IX-a ediţie). De fapt, glosarul nu este alcătuit cu Ilarie Chendi, ci cu Al Vasiliu.
10) Cf. Petre Grimm, „Glosarul lui Creangă”, în Revista „Dacoromania”, vol. X, part. 2, Sibiu, pp. 330-334; apud. Constantin Bostan, „Note şi comentarii” la G. T. Kirileanu, „Scrieri I”, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1989, p. 340.
11) Iată nota cuprinsă în ediţia din 1939: „s’au tras din această carte, pe hârtie vidalon, cincizeci de exemplare nepuse în comerţ, numerotate de la 1 la 50”.
12) Editorii care nu au menţionat numele lui G. T. Kirileanu, pe motiv că exista „o interdicţie de citare”, au fost: Petre Dumitriu (1949), G. Călinescu (1953), Iorgu Iordan (1964! şi 1972!!).
13) „Ion Creangă, «Opere», ediţie critică cu note, variante şi glosar de G. T. Kirileanu”, prefaţă şi îngrijirea reeditării de Cristian Livescu, Editura „Crigarux” (Colecţia „Patrimoniu”), Piatra-Neamţ, 2004, XII+427 p., ediţie ce va fi completată cu „Ion Creangă, «Opere», Adenda (Povestiri corozive. Cetite de autor la aniversarea Junimii din Iaşi, în anii 1876 şi 1877), ediţie critică cu note de G. T. Kirileanu”, prefaţă şi îngrijirea reeditării de Cristian Livescu, Editura „Crigarux” (Colecţia „Patrimoniu”), Piatra-Neamţ, 2006, 58 p.
14) Merită să reproducem şi o notă a editorului de acum, care demonstrează acribia acestuia, din dorinţa de a da o ediţie cât mai aproape de cea care şi-ar fi dorit-o însuşi Creangă: „Tălmăcirile puse sun semnul citaţiei sunt preluate din lista încredinţată lui G. T. Kirileanu de Titu Maiorescu, în 1902,…”
15) G. Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Fundaţia Regală pentru Literatură, Bucureşti, 1941, p. 431 (Antiteze, 4/2011)