Lui Edy, in memoriam, trandafiri târzii de toamnă
Începusem să mă obişnuiesc în orăşelul primului meu Teatru, târg altădată liniştit, oază a amintirilor şi a nostalgiei, unde la umbra castanului sau bradului, în zilele frumoase de vară, se bea cafeluţa şi se servea dulceaţa de gutăi sau afine, cu apă rece în palici aburit. Se citea ziarul, sau şedeau bunicii cu ochii înlăcrimaţi, aşteptând la poartă, cu coatele pe gard, să vină din gară, nepotul sau nepoata de la Iaşi sau de mai departe. Liniştea şi tihna orăşelului-staţiune începuse să fie tulburată de zgomotul maşinilor grele, macarale şi buldozere, dar mai ales, de glasul tinereţii adusă cu ordin de repartiţie.
Trezit zgomotos la viaţă, Piatra-Neamţ primea câteva generaţii de tineri instruiţi în şcolile de chimie, puşi pe treabă, să înalţe Roznovul şi Săvineştiul. Cinematograful, Liceul Rareş, Liceul Pedagogic, Muzeul,… medici celebri… şi mai cu seamă Teatrul au determinat pe mulţi tineri să-şi găsească pentru totdeauna un loc aici, la poalele muntelui Pietricica. Artiştii teatrului, speranţe confirmate mai târziu pe marile scene româneşti, simţeam nemijlocit respectul, tandreţea şi dragostea oamenilor mândri de locul şi rostul nostru în viaţa lor. Şi, asta ne alimenta dorinţa de a fi cei mai buni, dar nu numai dorinţa, ci şi ambiţia şi strădania, de a fi fruncea, vorba tânărului inginer Ionică Şoimu, prietenul lui Traian Stănescu şi Sandu Lazăr, dar, şi al meu, care n-a rezistat dorului de bănăţean, să se facă oltean.
Cum locuiam în teatru, împreună cu prietenul meu Mihai Mădescu, îmi plăcea în serile când nu jucam să stau liniştit într-un colţ de sală şi să urmăresc publicul cum reacţionează la minunile ce se întâmplau pe scenă. Mă bucuram de punţile ce se stabileau între colegii mei de pe scenă şi chipurile tinereţii fără fard, partenerii noştri din sală. Mă încărcam sufleteşte şi mă pregăteam să fiu tot atât de bun artist cum se dovedeau a fi Traian Stănescu, Alexandru Lazăr, Ion Fiscuteanu, Cornel Nicoară, Dan Borcea, Traian Pârlog… Schimbam păreri cu Mihai şi ne întorceam în cabina de deasupra secretariatului literar. Deschideam geamul spre Pietricica şi ne aşezam la masă, la cina săracului… roşii, pâine neagră şi apă de la chiuvetă. Vorbeam, vorbeam, mai mult eu. Mihai mă îngâna din când în când. De la geamul de sub cabina noastră, valuri de fum repetate ne umpleau camera. Se lucra la secretariatul literar şi se fuma în draci. Edy Covali îşi făcuse un obicei de a citi şi scrie în liniştea teatrului după ce plecau toţi. După ce plecau publicul, artiştii şi personalul tehnic, maşiniştii, recuzitierii şi plasatoarele, Edy împreună cu Paul Findrihan îşi găseau de lucru sorbind nechezol, uneori cafea naturală şi fumând ţigări Carpaţi fără filtru. De cele mai multe ori erau însoţiţi de câţiva prieteni, medici şi profesori din oraş. Fumau, discutau, povesteau şi jucau întâmplări hazoase. Cascade de râs spărgeau liniştea serii. Râsul cel mai de râs era al lui Edy, gâlgâitor şi contagios.
Nu-mi dau seama de ce n-am fost prieten apropiat de Edy. Îmi impunea respect. Un respect pe care nu-l afişam, dar îl aveam, fără dubii. Regretul a venit mai târziu, e tardiv. Am pierdut prietenia unui om instruit care mă preţuia şi eu n-am înţeles atunci dragostea lui pentru teatrul ce-l vedea slujit de mine.
Eduard Covali avea chipul unui adolescent, rămas în candoarea copilului de 15 ani, ascultător de mama. L-am văzut în câteva rânduri însoţindu-şi mama pe strada gării şi mă apucase un dor de acasă cum rar mi se întâmplase.
Scund, dar armonios în toate întrupat, rotund la faţă, cu ten măsliniu, cu ochi negri ageri şi jucăuşi care se întristau repede, dar tot atât de repede se luminau, cu sprâncene negre frumos conturate, cu nasul delicat potrivit deasupra suturii gurii expresive, cu părul prematur grizonat, cu cărare pe stânga. Totdeauna elegant, îngrijit îmbrăcat, cu ţinută de licean, ager în mişcări şi cu mobilitate facială deosebită. Tobă de carte. Ştia taina şi istoria multor lucruri din multe domenii. Cunoştea foarte bine câteva limbi străine. Despre teatru ştia tot şi ceva pe deasupra. Putea să fie un bun actor. Observaţiile ce le făcea la prestările noastre artistice erau fără menajamente, dar nu cu răutate subliniate, şi nu jignea prostia, o îmbălsăma cu umor de calitate. I s-au făcut mari nedreptăţi în anii de şcoală şi a avut de escaladat grele necazuri de care nu s-a plâns, nu le-a discutat niciodată în public.
L-a ascultat pe Ion Coman şi a stat în umbra acestuia, ani în şir fără vreun beneficiu. Coman îl preţuia şi avea încredere în gusturile lui Edy. De fapt Edy era totul, în gustul estetic al Teatrului Tineretului. Şi-a risipit talentul pentru a ridica Teatrul la cel mai înalt nivel naţional. Fenomenul Piatra-Neamţ i se datorează în mare măsură lui. Cunoscând teatrul din interior a scris pentru tineri şi s-a specializat în arta regizorului de teatru. Ca director, l-a continuat pe Coman şi l-a depăşit.
Recitindu-i scrisorile primite după plecarea mea de la Teatru, constat foarte târziu că n-am răspuns multor invitaţii făcute cu ocazia unor evenimente festive. Am tot amânat cu gândul că e timp pentru toate, dar timpul s-a grăbit, n-a avut răbdare.
Piesele de teatru scrise de Eduard Covali îşi pot găsi locul oricând în repertoriul unui teatru care are tineri dornici de afirmare. Şi-a risipit talentul scriind scenarii pe care nu le-a adunat, cum ar fi fost normal, precum şi traducerile făcute în timp, au fost lăsate pradă uitării. Părăsind temele teatrale şi-a păstrat stilul şi a scris superbe tablete, pe care într-un târziu le-a adunat în volumul Crochiuri contemporane. Aceasta, spunea el, pentru că a iubit limba română, pentru că i-au plăcut cuvintele şi taina lor, a dat târcoale cărţilor. A tradus teatru, poezii, a făcut adaptări. Zicea că a scris să se joace, dar, din joc şi risc se naşte pasiunea şi pasiunea în viaţa lui Eduard Covali a fost Teatrul. Nu i-a fost greu să vadă viaţa din jur. Caractere şi Picătura de otravă din Crochiuri contemporane, reprezintă gândurile omului de teatru care nu s-a cramponat de viaţă şi în afara sălii de spectacol.
Nu i-am cunoscut prietenii deşi puteam s-o fac. Nu-l cunoşteam bine şi la vârsta aceea mă temeam de inteligenţa lui şi de analizele reci, fără laude, pe care, păcătos cum eram, le aşteptam. Laudele au venit după ce am plecat din Teatrul Tineretului. De ce nu le-am primit atunci, când le aşteptam, de ce? Se înţelegea bine cu familia inginerului Pamfil şi doamna Adria Almăjan, soţia inginerului, ne ciupea cu gramatica ei. Mă feream şi ţineam oleacă distanţă. (…)
Multă vreme am crezut că secretarul literar al Teatrului mă detestă. Nu era aşa. Dar, fire suspicioasă şi rezervat, mă feream de oamenii pe care-i bănuiam din altă lume, nu din lumea mea. Încă odată mă înşelasem, la capitolul intuiţie şi prima impresie, cu doi intelectuali de excepţie, Eduard Covali şi Adria Pamfil Almăjan, iluştrii mei colegi de la Teatrul Tineretului. (Octombrie, 2017)
Dionisie VITCU
Dedesubtul „amărăciunii” absolventului Vitcu venea atât din faptul că nu se putea debarasa de accentul moldovenesc (şi în realitate nici nu dorea asta), cât şi din acela că, înainte de a face liceul şi IATC-ul, a fost efectiv tractorist, calitatea intelectuală care nu-l entuziasma prea tare pe miştocarul perpetuu, care era Eduard Covali. De aceea Vitcu a şi plecat la Iaşi, unde putea să fie cel mai tare dintr-o echipă fără prea multe stele, pe când la Piatra-Neamţ nu era decât un actor talentat, dintr-o echipă talentată. Dar, oricum, deşi a strălucit pe Bahlui, cu sufletul a rămas pe Bistriţa. Chit că o recunoaşte după ce i s-a mai vestejit dragostea pentru tractoare… (M. Z.)