Nicolae Sava sau salvarea prin parabolă, autoironie şi fast imaginativ

Născut pe 23 octombrie 1950, la Vânători, Neamţ, Nicolae Sava a debutat în 1969 în revista constănţeană „Tomis”. Editorial debutează în „Caietul debutanţilor 1980-1981” al Editurii „Albatros”, cu un grupaj de poeme în proză intitulat „Despre prietenie”. A publicat mai multe volume de poezii şi a colaborat la revistele: Antiteze, Apostolul, Asachi, Conta, La Tazlău, Ţara Hangului; (din Neamţ), şi la publicaţii literare din ţară: Convorbiri literare, Cronica, Luceafărul, Opinia studenţească ş. a.

Membru al Uniunii Scriitorilor (U.S.R.) şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Nicolae Sava este distins cu numeroase premii, printre care Premiul U.S.R., pentru volumul „Insolenta nopţilor” (2004), Premiul de Poezie al Revistei Convorbiri literare (Iaşi, 2008), Premiul Daniil Sandu Tudor, pentru promovarea ideilor creştine în creaţia literară (Mănăstirea Neamţ, 2009), Premiul de Excelenţă al U.S.R., Filiala Iaşi, pentru întreaga activitate, 2010. (Red.)

Deşi scrie o poezie a cotidianului, Nicolae Sava ne apare ca un poet lipsit de teroarea şi precaritatea accidentalului. Când în 1984 debuta cu volumul de poeme Fericit precum mirele, Nicolae Sava impresiona în primul rând prin modul în care îşi organiza discursul poetic, prin parabolă, echivoc şi autoironie. Scrise sub formă de proză (calupuri mai mari sau mai mici), poemele lui Nicolae Sava ofereau la lectură plăcuta impresie de flux continuu, de dicteu automat. Titlurile cărţilor care i-au apărut după Fericit precum mirele (Ed. Junimea, 1984), nu au trădat această formulă: Privighetoarea arsă (Ed. Junimea, 1989), Proză, domnilor, proză (Ed. Axa, 1999), Viaţă publică (Editura Panteon, 1995), Insolenţa nopţilor (Editura Axa, 2004), În aripi de gală (2011).

Nicolae Sava poartă cu sine conştiinţa damnatului şi deţine o gestică, o formulă atitudinală asemănătoare binecunoscuţilor poètes maudits. Iată cum îşi descrie prezenţa într-o Fericită lume a roboţilor: „Firesc ar fi să port acelaşi model de pantofi cu ai dumneavoastră să răspund la fel de inteligent ca şi dumneavoastră la ironiile dumneavoastră să-mi trăiesc aceeaşi viaţă de familiuţă la fel cu a dumneavoastră apartamentul meu să fie la acelaşi etaj cu al dumneavoastră livada mea cu cireşi de acasă firesc ar fi să înflorească odată cu viaţa dumneavoastră să uit adolescenţa pe banca din parcul oraşului unde v-aţi lăsat pentru totdeauna dumneavoastră prietenii dacă aş apăsa pe un buton pentru stările mele zilnice rece cald proaspăt fierbinte aş şti să acord totodată atenţia cuvenită acestor probleme de regie şi să trec prin viaţă încheiat la suflet cu toţi nasturii dar.”

Poetul ne apare înstăpânit de propriu-i labirint, pe ceea ce, provocând în fel şi chip, îi smulge realului agresiv, frustei banalităţi: „Se aud greierii finanţând timpul nu aştept nici un tren cu mirese beau apă şi văd cum mă părăsesc prietenii se aşează fiecare pe cruce un picup continuă să se-nvârtă bate un cui bate un cui bate un cui vai mie lacrimile îmi curg şi sunt roşii dar cui îi pasă de neliniştea mea din poemul acesta beau apă şi mă întreb de ce pasărea ce nu cunoaşte zborul devine piatră uneori îmi pun o poiană sub cap şi aştept visele la care nu au acces muritorii beau apă şi mă întreb de ce pasărea…” (Beau apă şi mă întreb de ce pasărea).

Codurile lui Nicolae Sava sunt misterioase. Comunicarea se face cel mai adesea prin parabolă. Şi cum parabola e forma cu fond care poate comunica mai mult decât se arată textual, poemul e investit cu o magie ce pluteşte deasupra-i ca o pulbere de aur. Iată acest excelent Moment poetic: „După ce în clasă se adunase toată liniştea zilei iar copii stăteau cu mâinile încrucişate la piept încât se auzea doar timpul trecând tovarăşa învăţătoare luă o poziţie estetică anunţând grav dragi copii avem bucuria de a saluta în mijlocul nostru pe domnul poet şi domnul poet ne va citi câteva dintre creaţiile domniei sale copii zise poetul vă voi citi ultima capodoperă se opri la fereastră o deschise încet şi rămase privind înainte tocmai trecea un anotimp copiii nu înţeleseră mai nimic dar acceptă jocul mai vrem o capodoperă şi poetul se duse din nou la fereastră liniştit privind înainte cum mai trec anotimpuri ce minunat exclamau toţi ce minunat mai vrem o capodoperă strigară în cor dar de data asta poetul nu mai nimerise fereastra şi mâinile întinse căutau tremurând peretele văruit foarte alb”.

Relaţia poetului cu realitatea pare a fi lămurită în percutanta poemă Fabulă: „Am găsit un sâmbure de adevăr, l-am aşezat pe o piatră şi cu/ alta poc”.

Sentimentul unei singurătăţi acute, o singurătate asumată până la tragic, e prezent în aproape toate poemele cărţii. „Şi când nu mai poţi de dor, singurătatea ţi se strecoară în/ odaie pe sub uşă ca o nevăstuică pândindu-ţi gâtlejul, încerci să/ faci un rezumat al situaţiei internaţionale şi te apucă subit/ plânsul” – spune poetul în Secundă. Sau, într-un alt poem: „Nu am alt prieten mai bun decât vinul”. Aflat într-o continuă luptă cu agresivitatea realului, cu viciile lumii (toţi comentatorii, de la Al. Piru, Romul Munteanu, Laurenţiu Ulici până la mai tinerii Mircea A. Diaconu şi Alexandru Ţion au remarcat o dimensiune morală în majoritatea poemelor), dar şi cu sinele supus augustelor gnoze, în poeme în care antinomiile, paradoxul, ironia şi autoironia, detaşarea cu care e rostit discursul poetic nu pot ascunde deziluzia, disperarea poetului veşnic în căutarea sentimentelor adevărate şi a adevărului, el înalţă, aşa cum spuneam, parabole de un dramatism agresiv, care incită şi câştigă la relectură. În spatele ironiei textuale (pentru că Nicolae Sava e un subtil ironist), rămâne mereu un om singur, dezarmat, care-şi trăieşte cu demnitate blestemul poeziei.

Daniel CORBU