PANAIT ISTRATI

140 de ani de la naşterea scriitorului

Pe 10 august 1884, la Brăila, se naşte într-o familie modestă Panait Istrati. Copilăria îi este umbrită de o serie de întâmplări şi marcată de tot felul de lipsuri materiale, în primul rând. La 19 ani se va muta la Bucureşti, unde va munci pentru a se putea întreţine, îndeplinind funcţii mărunte (ucenic, muncitor, vânzător, portar).

Se simte atras de lumea mediteraneeană şi, începând cu 1907, va călători în Egipt, Siria, Liban, Damasc, Beirut. Revenit pentru scurt timp în ţară, se implică activ în lupta muncitorească brăileană şi bucureşteană, fiind bătut, arestat la Văcăreşti, judecat şi, apoi, achitat. Publică articole cu tematică muncitorească în „România muncitoare”. Călătoreşte la Paris şi continuă să publice în revista brăileană; Scrisorile din Paris au un oarecare ecou în publicistica de pe malul Dunării.

Anii Primului Război Mondial îl găsesc la Brăila, cu intenţia vădită de a se stabili aici; se căsătoreşte cu Janeta Maltus, dar, căsnicia nu rezistă decât doi ani, aşa că în 1916 călătoreşte în Elveţia şi se stabileşte pentru o vreme în orăşelul Leysin.

Învaţă limba franceză şi citeşte din autorii consacraţi ai acestei literaturi: Rousseau, Pascal, Montaigne, însă viaţa marcată de sărăcie îl aruncă în braţele bolii şi este internat la Sanatoriul Sylvaine sur Lausanne.

În 1920 scrie povestirile Moş Popa, Fraţii săraci, Două suflete. Citeşte opera lui Romain Rolland, căruia îi va scrie o scrisoare de confesiune, iar acesta îl va ajuta să publice în „L’Humanité” povestirea Nicolai Tziganov. Întâlnirea cu binefăcătorul său din 1922 va rămâne neştearsă în memoria lui Panait Istrati.

1923 va fi un an de importanţă majoră: Chira Chiralina va apărea în paginile revistei „Europe” cu o prefaţă semnată de însuşi Romain Rolland. Povestirea va înregistra un mare succes şi va aduce cu sine un prim contract cu editura Rieder din Paris. Povestirea va atrage şi alte pagini care vor vedea lumina tiparului ca: Oncle Anghel (în limba franceză, rescrisă în limba română)/Moş Anghel, Domniţa din Snagov, Codin etc.

Opera sa este aproape în întregime autobiografică, incluzând ciclurile: Povestirile lui Adrian Zografi, Copilăria lui Adrian Zografi, Adolescenţa lui Adrian Zografi şi Viaţa lui Adrian Zografi.

Publică intens în ziare şi reviste româneşti articole, note de călătorie şi interviuri, acestea asigurându-i practic subzistenţa. Scrie în franceză şi în română şi publică în Franţa şi în ţară. Sunt anii cei mai prolifici pentru întreaga creaţie a lui Panait Istrati. Văd lumina tiparului: Familia Perlmutter (scrisă în colaborare cu Josue Jehouda), Ciulinii Bărăganului (Chardons de Baragan), Vers l’autre flamme, Spovedania unui învins, Haiducii, Le pecheur d’eponges, Casa Thüringer, Biroul de plasare, Méditerrannée, Lever du soleil etc.

Destinul însă i-a fost prea puţin fericit; cele trei căsnicii au adâncit situaţiile de viaţă grea. La acestea s-a adăugat şi faptul că o mare parte a operei a fost compusă în limba franceză, ceea ce a generat „întâmplarea” de a fi considerat în Franţa un scriitor român, iar la noi, un scriitor francez. Categorisindu-l drept „oriental”, privindu-l ca pe o curiozitate, Octav Şuluţiu („Vremea”, 1931) afirma că „Panait Istrati nu poate fi revendicat nici de spiritul francez, nici de spiritul românesc.” Cu toate acestea, încă de la apariţia primelor lucrări, mari personalităţi ale criticii (G. Ibrăileanu, Tudor Vianu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu) au afirmat că scrierile sale aparţin spiritualităţii româneşti; însuşi Mihail Sadoveanu a întărit această apreciere.

Scriitorul declara în „Adevărul literar şi artistic” din 13 iulie 1924: „Eu întind o mână de bun amic tuturor care m-au cunoscut, ca şi acelora care vor să mă cunoască. Lumea întreagă e bună de iubit. Dar tot mai cu drag mă plec spre cutare faţă de prieten, care mă citeşte, plângând, la Brăila.”

Idealurile spre care tind personajele sale sunt prietenia şi comuniunea sufletească mergând până la sacrificiu; fiecare personaj năzuieşte spre o altă existenţă, spre alte tipare la care nu reuşeşte să ajungă, de aici şi dramatismul existenţei. Niciunul nu rămâne captiv în tiparele lumii în care s-a născut, luptând să le depăşească aşa cum le dictează sângele lor clocotitor, însă niciodată nu sunt uşuratici, deşănţaţi, perverşi ori decăzuţi moral. Dimpotrivă, sub aparenta dezordine morală se ascunde o candoare ultragiată de întâmplări nefaste (G. Călinescu).

În „Les Nouvelles Litteraires” îi va apărea un amplu eseu Pour avoir aimé la terre; întreprinde un lung turneu cu o conferinţă (Artele şi umanitatea azi), care-i vor spori notorietatea şi îl vor aşeza stabil pe soclul unui scriitor pe deplin confirmat.

La numai 51 de ani neîmpliniți va fi condus pe ultimul drum şi înmormântat la cimitirul Bellu. În câteva tuşe groase, acesta este destinul scriitoricesc al lui Panait Istrati. Lipsurile de tot felul, sărăcia cea mai cruntă, boala dobândită de timpuriu vor marca scurta existenţă a celui care va îngemăna, în întreaga sa operă, două culturi aşa de pline de meandre, cu volute valorice greu de surprins în câteva cuvinte.

* * *

Puţinele cuvinte pe care le-am adunat în această scurtă prezentare vin să nuanţeze destinul literar al scriitorului care a fost etichetat drept „vagabond intercontinental”, „haimana internaţională” şi „cavaler rătăcitor”, tocmai pentru spiritul său răzvrătit, dornic de aventură şi de ieşirea din tipare, acum, când se împlinesc 140 de ani de la naşterea sa.

Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI