• Poetul Vlad Alui Gheorghe, debut în critică şi istorie
literară
La 32 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, poetul Aurel Dumitraşcu are parte de prima sa evocare aplicată, serioasă, laborioasă, prin volumul apărut în acest an la Editura Junimea din Iaşi, Colecţia „Efigii”, „Aurel Dumitraşcu/ Studiu monografic”, lucrare aparţinând tânărului poet Vlad Alui Gheorghe, care a constituit, cum aflăm din „Nota autorului”, subiectul unei teze de doctorat.
Despre Aurel Dumitraşcu s-a scris mult după dispariţia sa, fapt datorat şi multor volume de poezie, pagini de jurnal sau corespondenţă apărute postum în cele trei decenii, asigurându-i acestuia o postumitate prodigioasă cum nu multe nume de poeţi din generaţia sa trecuţi în eternitate au avut parte, el situându-se între cei norocoşi. Iar cel care a avut un rol important în întreţinerea la cote înalte a acestei postumităţi este prietenul său apropiat, scriitorul Adrian Alui Gheorghe.
Studiul lui Vlad Alui Gheorghe debutează prin evocarea atmosferei literare din primii ani în care încerca să se afirme tânărul poet de atunci Aurel Dumitraşcu, debutul său în presă apoi în volum.
Între altele, referitor la debut este explicat care este, de fapt, debutul „oficial” al poetului în presa literară a vremii, revista „Tomis” (în decembrie, 1978), cum noi, prietenii lui de atunci ştiam din afirmaţiile lui Aurel, sau „Luceafărul” (1976), ori „Familia” (septembrie, 1977) cum s-a afirmat de către alţii mai târziu: „Aurel Dumitraşcu a considerat că acesta e adevăratul debut în presa literară (cel din «Tomis»; n. n.), poeziile de la poşta literară din «Luceafărul» sau «Familia» fiind doar simple încercări”. Dacă o luăm cronologic însă, primele versuri nu i-au apărut poetului în revista literară „Luceafărul”, ci sunt versurile publicate de Aurel în revista „Freamătul Deltei” din Sulina, pe când acesta îşi satisfăcea stagiul militar în oraşul de la întâlnirea Dunării cu marea. Deosebit de interesante sunt analizele legate de „orizontul agonic” detectat în poezia lui Aurel Dumitraşcu, autorul oprindu-se la câteva teme esenţiale precum cele legate de Jocul cu moartea, Labirintul, Zidul, Sângele, Reziduurile romantice (umbra, colbul, pustiul, orbirea, cimitirul), Breşa.
După atâta dezmăţ cu moartea, nu putea lipsi şi premoniţia acesteia – afirmă autorul studiului – Dumitraşcu îşi anticipează propria extincţie, cu câţiva ani în avans, sugerând că va muri într-o duminică dimineaţa, lucru care s-a şi întâmplat cu exactitate. Mai mult, cauza morţii a fost „firicelul de sânge”, adică leucemia care l-a răpus: Voi muri într-o duminică dimineaţa. Când vei intra în / bibliotecă n-ai să mai vezi privighetorile moţăind / şoricelul cel roşu n-o să-ţi mai treacă prin faţă. / Un firicel de sânge (atât) va ieşi dintr-o carte. El va vorbi.
Autorul studiului trece în revistă volumele de poezie inedită şi antologiile de poezie ale lui Aurel Dumitraşcu dar şi lucrarea de licenţă a acestuia „Imagine şi discurs poetic la poeţi din deceniul 7, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Vasile Vlad”, o lucrare inedită pentru mulţi şi publicată recent, accentuând natura livrescă şi textualistă a poeziei acestuia. Referindu-se la poezia încă inedită a poetului, Vlad Alui Gheorghe aminteşte câteva lucruri importante pentru istoria literară: În Fondul documentar Aurel Dumitraşcu de la Borca dar şi în administrarea familiei se găsesc câteva sute de pagini de manuscrise, în general schiţe de poeme, variante, idei abia schiţate, poezii din adolescenţă şi din prima parte a evoluţiei sale când era încă „neformat”, toate parte dintr-un laborator de creaţie extrem de productiv. Este evident că nu toate prezintă interes pentru un public cititor de poezie, ba am putea spune că doar puţine pagini ar mai prezenta interes pentru „consumatorii de literatură”, totuşi valoarea unui manuscris, pentru istoria literară şi pentru recompunerea imaginii unui artist şi a unei opere, este importantă. Plecând prea grăbit, Aurel Dumitraşcu nu a apucat să facă o selecţie la sânge, să lase în urmă doar lucrurile reprezentative. În aceste condiţii această sarcină revine celor dispuşi să facă cercetare pe epoca în care a trăit şi a scris Aurel Dumitraşcu, în condiţiile în care chiar ideea de manuscris a dispărut sub presiunea calculatorului şi a memoriei acestuia.
Evident, un capitol important al cărţii este dedicat jurnalului poetului, cel publicat (doar perioada decembrie 1982 – septembrie 1990) acele „Carnete maro” editate la câţiva ani după moartea acestuia în mai multe ediţii, singurul din literatura română scris la persoana a doua şi „cel mai important jurnal al epocii optzeciste.”
În sfârşit, este scos în evidenţă unul din capitolele la care poetul Aurel Dumitraşcu a excelat, cel referitor la masiva sa corespondenţă cu colegii săi scriitori şi nu numai, parte din aceasta fiind ilustrată prin câteva volume apărute postum: masiva ediţie în două volume a corespondenţei cu Adrian Alui Gheorghe sub titlul „Frig”; scrisorile lui Aurel către T(udoriţa), o poveste de dragoste, un dialog sincer între un profesor şi eleva sa, admirată, într-o comunitate locală plină de prejudecăţi şi în plină epocă în care morala comunistă interzicea o asemenea apropiere; o parte din corespondenţa dintre poet şi colegii săi de generaţie apropiaţi, poeţii Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Nicolae Sava dar şi un critic literar important al epocii, Gheorghe Grigurcu. Cartea lui Vlad Alui Gheorghe, întocmită profesionist, bogată în informaţii (unele inedite) aduce în atenţia publicului cititor unul dintre destinele cele mai tragice din literatura română contemporană, hamletian am putea zice, cel care poartă numele lui Aurel Dumitraşcu. „Bine documentată şi riguros structurată, lucrarea constituie prima şi, până în momentul de faţă, cea mai consistentă contribuiţie exegetică de tip monografic consacată poetului”, cum afirmă pe coperta cărţii profesorul şi criticul literar Antonio Patraş. Iar după lecturarea ei, nu ne rămâne decât să subscriem acestor afirmaţii.
Nicolae SAVA