Scriitorul Dan Stanca (n. 30 septembrie 1955, Bucureşti), unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani, este recentul câştigător al celei de a IV-a ediţii a Premiului Naţional pentru Proză „Ion Creangă”, Opera Omnia, instituit în anul 2017 de C. J. şi Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ. Prozatorul a debutat în anul 1992 cu apreciatul roman Vântul sau ţipătul altuia. Ca jurnalist, a lucrat mulţi ani (până în 2008) la cotidianul România liberă, unde a publicat sute de articole. Până în prezent i-au apărut 21 de romane.
A fost distins cu: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (Apocalips amânat, 1998, şi Drumul spre piatră, 2003); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (Domnul clipei, 2001, şi Cei calzi şi cei reci, 2009); Premiul Fundaţiei „Flacăra” (Ritualul nopţii, 1999); Premiul revistei Ateneu (Noaptea lui Iuda, 2008) şi a avut numeroase nominalizări pentru alte distincţii literare.
Ceremonia de premiere a avut loc pe 1 martie, la Muzeul Memorial „Ion Creangă” de la Humuleşti. Valoarea premiului este de 5.000 de euro.
• Interviu cu scriitorul Dan Stanca, laureatul Premiului Naţional „Ion Creangă”, 2020
– A cunoaşte un scriitor, înseamnă a-i cunoaşte opera?
– Uneori între om şi scriitor nu este o identitate perfectă. De foarte multe ori, scriitorul îşi permite în literatura sa ceea ce omul nu-şi permite în viaţă. Dacă vrei să-l cunoşti pe om prin scriitor, operaţia aceasta, de cele mai multe ori, poate eşua. Dar, uneori, are şi succes. Cred, totuşi, că este o operaţie riscantă să vrei să-l cunoşti pe om prin scriitor.
– Pe dumneavoastră cum ar trebui să vă cunoaştem?
– Cei care îmi citesc cu atenţie romanele pot să mă cunoască, deşi n-aş vrea să fiu cunoscut, fiindcă alter-ego-ul meu din roman este, de cele mai multe ori, înfăţişat într-o situaţie deplorabilă şi atunci eu apar ca un om declasat. Ca om nu vreau să fiu declasat, cu toate că am o viaţă destul de precară, acum nu vreau să mă lamentez, dar am o viaţă destul de precară, ca să nu spun chiar nefericită, însă îmi duc crucea până la capăt. Sunt un om, în primul rând, nefericit, iar problema fericirii sau nefericirii scriitorului este iarăşi ceva relativ. Un scriitor ar trebui să fie fericit atât cât poate să pună pe hârtie ceva şi, în felul acesta, să-şi deschidă sufletul către ceilalţi, nu către posibilii cititori. A, că nu primeşte cât ar trebui, că nu e tradus în nu ştiu câte limbi ar vrea, aceasta este o problemă secundară care normal că-l roade. Un scriitor, dacă ar fi să ne luăm după criteriile performanţei, ale succesului, nu poate să fie fericit. Unul sau doi iau tot, alţii mereu sunt frustraţi, ăla are, eu n-am…
– Care-i scriitorul român care ia totul în momentul de faţă?
– Eu zic că-i Mircea Cărtărescu. Indiscutabil, este o mare valoare literară. Am spus-o întotdeauna. Este cel mai valoros scriitor contemporan. Dacă nu recunoşti asta, ori eşti de rea credinţă, ori eşti prost şi laşi în tine să vorbească invidia, nu justiţia. Problema-i alta… Distanţa valorică între el şi următorii clasaţi, să zicem aşa, este mult, mult mai mică decât diferenţa de promovare între el şi ceilalţi. În asta constă inechitatea.
– Scrieţi în fiecare zi?
– Înainte aşa făceam, dar acum nu mai am aceeaşi ritmicitate a scrisului. Mă încearcă demonul acesta al lehamitei, al apatiei. De 40 de ani urc această Golgotă a scrisului. Sunt perfect conştient că firul s-a scurtat. N-am scris chiar de pomană, beneficiez de indemnizaţia de merit de la USR şi, într-adevăr, am o sursă de venit bună şi aceasta mi s-a dat pentru că am scris.
– Critica s-a apropiat cu simpatie de lucrările dumneavoastră?
– Am avut, în general, o critică bună. Persoanele care m-au susţinut într-un mod excepţional şi cărora le sunt recunoscător până la moarte au fost Alex Ştefănescu şi Dan C. Mihăilescu. Sigur, au mai scris şi alţii. Unele cronici m-au mulţumit, altele m-au supărat, dar eu vreau să rămân receptiv la orice sugestie. Eu văd în actul critic ceva constructiv. Îmi place să am raporturi foarte bune cu acei critici constructivi, care vin spre carte şi ajută cartea prin observaţiile lor, nu vin şi dau în cap scriitorilor.
– Citiţi mult, recitiţi puţin, sau invers?
– Îmi dau seama că fără citit nu faci nimic. Experienţele personale sunt importante, dar există o experienţă care vine pe cale livrescă şi pe care nu poţi s-o capeţi decât dacă citeşti. Nu sunt un cititor împătimit, din păcate. Mi-e mai uşor să scriu decât să citesc, ceea ce nu-i deloc bine. Îmi place să citesc mai mult istorie decât ficţiune. Nu cred într-o ficţiune artificială, inventată sută la sută, ci într-o ficţiune vie, mărturisitoare. Orice autor te poate inspira. În liceu am fost influenţat de Camil Petrescu, de marii clasici ruşi – îmi plac Gogol, Cehov, Bulgakov. Consider, ca mulţi alţii, că romanul cel mai bun al secolului XX este Maestrul şi Margareta şi nu Ulise sau În căutarea timpului pierdut.
– Există prietenii literare?
– Sunt rare. Scriitorii nu prea sunt prieteni între ei. Sunt şi excepţii. Eu sunt foarte ataşat de Dan C. Mihăilescu, de Ciprian Măceşaru, Sorin Lavric, Cristian Bădiliţă. Una este rivalitatea constructivă şi alta este ambiţia stupidă. Eu nu am auzit când apare un roman ca lumea să se ducă buluc să-l cumpere. Consider că populaţia acestei ţări nu mai are nevoie de scriitori. Faptul că există premii literare e o formă de rezistenţă împotriva nepăsării şi împotriva realităţii ca atare. Prestigiul, importanţa socială a scriitorului român s-au prăbuşit. În condiţiile în care omul vrea ceva practic, vrea o soluţie, cum mai poate să-l încânte minciuna care este romanul. Fiindcă romanul, până la urmă, este o minciună frumoasă. Este o minciună care ascunde însă un miez adevărat. Cititorul de astăzi nu mai are răbdare, chef să ajungă până în miezul acesta. Mulţumesc tuturor celor care au avut încredere în mine şi mi-au oferit acest premiu!
A consemnat Violeta MOŞU