În toamna acestui an, prestigiosul Colegiu Naţional „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ împlineşte o vârstă respectabilă. Deşi trăim vremuri confuze suntem convinşi că la aniversare vor participa şi rareşiştii grizonaţi de vremuri şi absolvenţii de ultimă oră. Şi cum am lustruit cândva şi eu băncile bătrânului liceu, îmi permit să vă narez câteva nostimade trecute.
Prima: am în faţa ochilor un ziar „antic”, foarte vechi, apărut la Piatra în timpul ultimei conflagraţii mondiale. Numele gazetei? „Ceahlăul”, numit în epoca de aur de miştocari şi „Mincinosul”. De ce aşa? Umfla realizările partidului unic pe vremea cincinalelor de tip stalinist. Deci, demult, demult. În interiorul gazetei despre care fac vorbire o poză cu iz istoric. Trei bărbaţi maturi stau la taclale. Cel mai voluminos pare a fi bossul, e aşezat pe un scaun cu spatele rezemat de perete. Ceilalţi doi, în picioare cu nişte pahare de plastic de unică folosinţă în mâini, ascultă cu supuşenie Şeful. Probabil discută macheta ziarului următor. Probabil. Paradoxal „cei trei mari” sunt cunoscuţi cititorilor de presă scrisă. „Uriaşul” era Viorel Tudose, redactor şef apoi director general. Laconic: un gazetar profesionist. Al doilea vorbăreţ era Cătălin Stupcanu – secretar general de redacţie. Cel cu cămaşa cu mâneci scurte răspundea la numele de Martin Leibovici şi era ziarist-ziarist. Citeşte: absolvise „Jurnalistica”. Ce legături au gazetarii prezentaţi cu rareşiştii? Păi, au! Toţi trei au urmat liceul „Petru Rareş” din târgul Pietrei. În următoarea ordine cronologică: Stupcanu, Leibovici, Tudose. Toţi au fost liceeni merituoşi, studioşi şi disciplinaţi. I-au cunoscut bine pe celebrii profesori: Har. Mihailescu, Georgeta Pralea, Borş Constantin, Aurel Rotundu, Valerian Ciauşu, Ionescu Pleşa, Gh. Velea… că fiecare profesor enumerat avea şi poreclă, asta intra în obiceiul liceului. N-au uitat niciodată sfaturile din şcoală. Au fost oameni adevăraţi, verticali, cinstiţi, demni… Discreţia cu care au trăit, au muncit şi au plecat cei trei rareşişti pomeniţi, ne obligă să nu-i uităm acum la ora bilanţului. Profesorul-ziarist Stupcanu ne-a părăsit într-o toamnă urcând muntele sfânt al dacilor, Ceahlăul. Viorel Tudose a plecat „dincolo” supărat pe prietenii care l-au trădat, iar modestul Leibovici a făcut o poznă mare, un atac cerebral şi dus a fost. Cu ziaristul de succes, Martin, am fost coleg de clasă la „Rareş” în clasele a VIII, IX, X-a C. Ultima dată l-am întâlnit sub Bâtca Doamnei, drumeţea cu un amic. Era calm, zâmbăreţ şi pus pe poante, nimeni nu bănuia nenorocirea. Nimeni n-a putut ignora tristul eveniment, pentru fosta clasă a X-a C, condusă cândva de profesor diriginte Geta Pralea Buzilă. Nici amicul său, Mircea Borş, nici Berbecaru, nici Tincă. Nimeni, nimeni, nimeni. Nu te vom uita niciodată colega! Asta e viaţa. Nu uitaţi spusele Veronicăi Micle: „Şi pulbere ţărână din tine se alege… căci asta e a lumii nestrămutată lege”.
Altă poveste care merită să fie amintită legată de liceul „Petru Rareş” de pe Str. Ştefan cel Mare, din Piatra-Neamţ? Am făcut această precizare pentru că, numele lui „Petru Rareş” e purtat şi de alte licee de prestigiu (Suceava).
Cine a citit cartea „Când Europa vorbea franţuzeşte” (Marc Fumaroli) află fără efort că românii au cochetat dintotdeauna cu limba lui Voltaire. Motivele? Limba franceză era limba culturii, limba saloanelor aristocrate, limba diplomaţiei. Ca să dovedim că îi iubim pe „franţuzi” am importat de la ei şi „bacalaureatul”, examenul ăla greu numit de unii „paşaportul vieţii”. Cu mulţi ani în urmă, la Piatra-Neamţ, s-a dat un bac cu bucluc. Preşedintele comisiei de bacalaureat a fost profesorul de la liceul „Petru Rareş”, celebrul Aurel Rotundu. Examenul a început cu probele scrise şi a continuat cu cele orale. La prima probă orală, la limba română, cea mai bună elevă a liceului a clacat deşi îi picase ca subiect Eminescu. Preşedintele comisiei a intervenit cu multă diplomaţie. A rugat-o pe candidată să pună subiectul de examen pe masă şi să cânte „mai am un singur dor”. Candidata s-a executat. A cântat cu atâta talent încât comisia a rămas ca la nenea dentistul, cu gura căscată. Şi minunea nu s-a oprit aici. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, candidata Lucia Roic, căci aşa se numea eleva, a răspuns şi la bilet, de nota zece. Normal, pe atunci Eminescu nu se cita, se citea cu admiraţie. Nu era considerat „cadavrul din debara” ca astăzi. Curios sau nu, după bacul cu bucluc, candidata despre care am narat nu s-a dus la Facultatea de Filologie, ci la Conservator, ajungând o celebritate a muzicii româneşti, o soprană de mare succes, aureolată de glorie.
Evident, după „incidentul” de la Liceul de fete din Piatra-Neamţ s-au pus mai multe întrebări. Toată lumea ştie că „bacul” este un examen dur, că se înscriu mulţi candidaţi dar promovează puţini. În 1937, la Sibiu, din 101 candidaţi au promovat 29 de elevi deşi preşedintele „bac-ului” a fost Dan Barbilian (Ion Barbu) profesor de matematică, corect şi principial, după unii. Cea mai presantă întrebare a pietrenilor a fost: cum i-a trecut prin cap preşedintelui Rotundu să salveze candidata onorabilă? Răspunsul a fost: l-a ajutat harul pedagogic cu care era dotat. Şi dacă nu ai har ca profesor, ce faci? Rămâi un neica nimeni. S-au mai semnalat cazuri. Nu dăm exemple că sunt jenante deşi problema e supărătoare.
Dumitru RUSU