În dezbaterile publice, formale sau informale, care au însoţit controversatul proiect al noii legi a Educaţiei, a revenit constant în atenţia celor interesaţi de soarta şcolii româneşti problema formării iniţiale a profesorilor. Fără îndoială, un start bun, consistent, calitativ, motivator în formarea iniţială a celor care aleg să devină profesori, este esenţial. Eşecul sistemului de educaţie este pus, de cele mai multe ori, pe bună dreptate, pe seama modului defectuos în care se derulează acest proces.
Aceste semnale vin în primul rând din partea profesorilor mentori sau a celor direct implicaţi în pregătirea profesională a viitoarelor cadre didactice.
Dar oare răspunderea pentru a fi un bun profesor se limitează doar la această etapă de profesionalizare? Îmi pun deseori această întrebare, încercând să înţeleg că nu e suficient să găsim vini, ci modalităţi care să sprijine procesul de dezvoltare profesională a unui tânăr care optează pentru cariera didactică.
Nu, nu e suficient să parcurgi o etapă necesară în formarea ta ca profesor, e nevoie de mult mai mult. E nevoie de răspundere individuală şi de o investigare reflexivă vigilentă şi onestă a modului în care tu te pregăteşti pentru lecţii, a modului în care îţi gestionezi relaţiile cu elevii, a modului în care predai, evaluezi, mediezi. Dezvoltarea profesională a unui profesor nu se termină odată cu obţinerea unui grad didactic, cu susţinerea unui examen sau cu obţinerea unui certificat de program de formare. Acestea nu folosesc la nimic dacă experienţele de învăţare ale unui profesor nu se transformă în experienţe de învăţare ale elevilor lui, exersând zi de zi reflecţia.
Calitatea actului nostru de predare devine vulnerabilă când încetăm să ne mai punem întrebări. Am fost suficient de explicit? Am ales oare materialul multimedia adecvat? Am fost atent la nevoile elevului X? Pot găsi o altă cale de a-i face să înţeleagă? Unde am greşit? Ce nu am făcut bine? Am reacţionat corect în situaţia dată? Mi-am calibrat realist aşteptările? Am selectat minuţios conţinutul de învăţare? Am generat învăţare cu sens? De ce nu a funcţionat metoda aceasta?
Iată doar câteva întrebări care ar putea să devină reflexe fireşti în comportamentul nostru zilnic de la catedră.
Capacitatea de reflecţie nu se dobândeşte doar în cursuri de formare sau examene, ci şi în experienţele trăite în sala de clasă, din observaţiile şi datele empirice pe care le culegem, urmărind modul în care învaţă elevii noştri şi căile prin care ajung la rezultatele academice şi abilităţile de relaţionare dorite.
Să ne oprim din când în când din ritmul alert pe care ni-l impun şcoala şi societatea şi să ne chestionăm conştiinţa profesională în modul cel mai critic şi mai responsabil cu putinţă: Îmi pasă cu adevărat?
Să nu încetăm a învăţa. Să rămânem deschişi către drumuri poate mai puţin bătătorite, să citim mai mult literatură de specialitate, să ne preocupăm mai mult de calitatea învăţării şi a relaţiilor din grupul de elevi, să punem sub lupă reuşitele şi eşecurile, să continuăm în a ne pune întrebări, să predăm cu pasiune. Să aducem entuziasm acolo unde frustrarea şi neajunsurile generează neputinţă şi delăsare profesională, să ne dorim mai mult de la noi. Să ne îndoim de noi pentru a deveni în fiecare zi mai buni decât ieri. În liniştea sălilor noastre de clasă, când lecţiile s-au terminat, să reflectăm la propriile impresii, emoţii şi gânduri.
Iată de ce e o răspundere individuală să devenim profesori reflexivi.
(N. R. Preluare din Gazeta învăţătorilor, nr. 24, 2022)
Prof. înv. primar Anca-Veronica TĂUT