Să revenim la „valorile tribale” ale culturii
Din când în când un popor trebuie să-şi reformuleze miturile. Să le rescrie, să le reinterpreteze, să le aducă în prezent. E condiţia supravieţuirii sale în rândul celorlalte naţii. Ca să demonstrăm argumentat aceste afirmaţii, recursul la C. G. Jung pare să fie obligatoriu: „Dacă arhetipurile nu pot fi negate sau făcute cumva inofensive, fiecare treaptă culturală a diferenţierii conştiinţei este confruntată cu sarcina de a găsi o nouă interpretare, corespunzătoare treptei, pentru a lega viaţa trecută, încă existentă în noi, cu viaţa prezentă care ameninţă să dispară. Dacă aceasta nu se întâmplă, ia naştere o conştiinţă fără rădăcini, care nu mai este orientată în trecut, care sucombă neajutorată tuturor sugestiilor, adică, practic, devine predispusă epidemiilor psihice. (Opere Complete vol.1, în Despre Psihologia Arhetipului Infans, Bucureşti, 2003).
Jung demonstrează că modernitatea culturală este cea care provoacă un grad înalt de disociere şi confuzie psihică, atât la nivelul individului, cât şi la nivelul societăţii. Când această disociere se produce la nivelul societăţii ea degenerează (sau generează) într-o „epidemie psihică”. Prin ce se caracterizează o „epidemie psihică” la nivelul unei naţii? Printr-o stare de „negăsire”, de lipsă a reperelor, a idealurilor, de neîncredere în prezent şi mai ales în viitor. Neîncrederea nu mai e individuală ci colectivă, individul, la rândul lui, nu mai are încredere în cel de alături. Şi nici respect. Istoria, religia cu tot ce generează ele în societate nu mai sunt înţelese, sunt despodobite de statutul social, de rolul de catalizatori ai „tonusului social”. Când un individ pierde sensul vieţii, sensul existenţei sau chiar al suferinţei sale, cazul său „se topeşte” în societate. Dar când întreaga societate pierde sensul vieţii, al suferinţei sau al istoriei, atunci lucrul este cu adevărat grav.
Nu cred că suntem acum, ca naţie, departe de această stare de „negăsire”. Societatea românească este compusă, într-o majoritate covârşitoare, de indivizi care nu mai au încredere în nimic din ce e românesc, nici în gesturi, nici în promisiuni, nici în strategii, nici în politici, nici în oameni. Nu mai au încredere nici în ei înşişi, în posibilitatea evoluţiei, a împlinirii personale. Încrederea a dispărut şi în ceea ce priveşte cultura, posibilitatea integrării în civilizaţia Europei şi a lumii, în educaţie.
Competiţiile sportive sunt cele care (mai) animă spiritul tribal la nivel mondial. Dacă ne uităm în societatea românească, nici măcar acestea nu mai generează bucuria, furia, energia aceea care emana forţă colectivă.
După opinia noastră recuperarea „valorilor tribale” în sânul naţiei noastre a avut, de-a lungul istoriei, câteva momente distincte: perioada marilor clasici, perioada interbelică şi perioada anilor 60 – 70 din secolul XX. Acest proces de recuperare, de reevaluare a fost tot un efect al unor crize majore din societate, din istorie. Ceea ce e cunoscută drept perioada „marilor clasici” a însemnat cristalizarea formelor europene de cultură din zbuciumata noastră căutare de sine „poporală”. Perioada interbelică a însoţit şi a urmat unirii „convulsive” într-o singură graniţă a provinciilor româneşti. Pe când perioada anilor 60 – 70 din cultura noastră a însemnat o recuperare haotică a miturilor şi a valorilor tribale, în spiritul unor teorii care însemnau „protosincronismul”, „dacismul”, patriotismul cu nuanţă ideologică pregnantă.
Care sunt „valorile tribale” ale unei naţii? Miturile, poveştile, valorile culturale consacrate prin „vot popular”, de la o generaţie la alta, tradiţia culinară, religia, poveştile istorice, apartenenţa la o „structură istorică” unică, mândria naţională etc. Cât ne mai raportăm la ele acum, la nivel individual şi la nivel social? S-ar părea că foarte puţin. Valorilor culturale consacrate „prin vot popular” precum Eminescu, Enescu, Grigorescu ş. a. le-am găsit înlocuitori mult mai vizibili, mai atractivi, impuşi de mass-media, de tendinţele de înnoire forţată a lumii în care trăim. Globalizarea ne face cetăţeni impersonali universali, dar ne trage preşul naţional de sub picioare! Voievozilor şi eroilor şi domnitorilor care populau imaginaţia noastră patriotică le-am găsit eroi europeni, eventual le opunem o atitudine de desacralizare a panteonului naţional. Atitudinea generală înclină să susţină că deşteptăciune nu e să ştii bine ce ai în curtea patriei, ci să ştii ceva aproximativ de aiurea, fapt care îţi conferă (şi) statut de … spirit expansiv, european, universal. Artistul dacă nu se naşte gata geniu universal, degeaba se mai naşte şovăitor într-o cultură periferică. Că „intrarea în universal se face prin naţional”, cum susţinea Călinescu, este contrazisă de o nouă atitudine, de un imperialism cultural de toată lumea agreat şi consimţit, impusă de o piaţă agresivă, nealeasă la nivelul valorilor, dar spectaculoasă la nivelul adjectivizării şi risipei de publicitate comercială. Cititorul care se informează şi se autoeducă, de exemplu, e „public ţintă”, e „consumator cultural” etc. Ce ne trebuie nouă, românilor, proza unor Radu Aldulescu sau Alexandru Vlad sau Nicolae Breban sau Constantin Stan sau Ion Groşan sau Augustin Doman, când avem romanele traduse încă de la apariţie în treizeci de limbi, ale unor francezi sau ale unor suedezi sau ale unor americani care îţi conferă statut de „consumator cultural globalizat”?
Câteva secole ne-am pus în acord cu propria istorie, cu propria limbă, cu propria tradiţie, cu propria cultură. Suntem pe punctul de „a denunţa” acest acord. Şi e atât de simplu de realizat acest lucru…! E de ajuns ca unei generaţii de şcolari să îi inoculezi din şcoală, de la o vârstă fragedă, că ei aparţin universalităţii şi nu unei naţii, că au în faţă o cultură universală din care vor alege la maturitate ce le convine, ca ruptura să se producă ireversibil. Ce vor alege la maturitate? Cultura fast food, probabil.
La cât de dinamică e societatea mondială, e dificil de făcut previziuni pentru ziua de mâine sau de poimâine a societăţii noastre şi a societăţii umane în general. Războaiele clasice dădeau măsura puterii, a dăruirii, a inteligenţei organizatorice, a sacrificiului de care erau capabile popoarele. Regretabile, criminale, destructive, aceste „reglări istorice de conturi” puneau, într-un final, fiecare naţie în acord cu propriile valori, cu propriile certitudini. Războaiele nevăzute, care se duc în vremurile noastre, pe fronturi media sau pe fronturi financiare, în statistici şi în politică, dau iluzia tuturor participanţilor că sunt învingători. Toţi luptăm împotriva terorismului universal, toţi luptăm împotriva devierilor ideologice de stânga sau de dreapta, toţi luptăm pentru cauze musai universale…! Războiul este „al tuturor”. Unde se înregistrează victoriile? În statistici. Pe acest fond, Karel Capek nota undeva: „În lupta pentru pace s-a înregistrat un nou succes: nu a mai rămas piatră peste piatră”. Şi „valorile triburilor” sunt pe cale să se pulverizeze, tendinţa fiind universalizarea individului. Unde e „tribul românilor”, cu valorile lui consacrate sau pe cale de producere în acest marasm? Tot în statistici. Sau într-o destructurare culturală voioasă, în spiritul internaţionalismului, a globalismului victorios din continent în continent. Şi parcă suportăm această destructurare şi o facem cu mai mult zel decât toate „triburile” din jur, lepădând peste bord, fără nicio precauţie, exact lucrurile care ne-au consacrat.
Am căutat în folclorul nostru un citat, o replică moralizatoare cu care să închei această încercare de evaluare a unei situaţii care încă mai are nevoie de exemplificări, de analize lucide, pentru o concluzie corectă. Dar nu am găsit ceva care să mă mulţumească, aşa că am apelat la vorba dervişului dintr-un basm arab: „Nu alegeţi drumurile care spun că duc, fără ocolişuri, până departe pentru că sunt mincinoase. Drumurile care duc din aproape în aproape, cu popasuri pentru tras sufletul, duc cu adevărat până departe…”. Lucru care, pentru rigoare, ar trebui (şi) demonstrat.
Adrian ALUI GHEORGHE