NOTE DE TRECERE

Viaţa merită trăită cu toate ale ei

Scrisul constant şi perseverent, munca pe mai multe paliere şi ceea ce se numeşte interdisciplinaritate sau transdisciplinaritate nu sunt prea bine văzute în cultura noastră. La noi funcţionează etichetele. Dacă eşti poet nu poţi fi şi un bun romancier, iar dacă te interesează ştiinţa nu ai cum să performezi şi în artă. În schimb, în Vest aceste interferenţe sunt considerate virtuţi şi calităţi demne de a fi recunoscute şi sprijinite.

Fiind atras încă din tinereţe de mai multe domenii sau zone ale cunoaşterii, aveam şi eu temeri serioase în legătură cu riscurile risipirii şi superficialităţii şi aşa mai departe. De o vreme însă, ştiind diferenţele de percepţie Est-Vest şi având şi unele experienţe pozitive pe linia aceasta, nu-mi mai fac griji sau complexe şi îmi văd de treabă înainte.

Aşa se face că mă las purtat de valul eforturilor în paralel la mai multe cărţi, proiecte, idei: poeme care s-au adunat în călătoriile din ultimul an şi care se prefigurează într-o nouă culegere, un roman, un volum teoretic despre „himerismul poetic”, un volum didactic-ştiinţific din domeniul medical (al patrulea din seria de manuale începută acum trei ani şi care îi are ca grup-ţintă pe asistenţii medicali şi pe profesorii şi elevii din învăţământul sanitar), un ghid de educaţie pentru sănătate în şcoală şi un eseu de explorare a unor comportamente şi situaţii pe filiera terapiei narative.

Nu mă plictisesc, e limpede.

De fapt, mă gândesc că mai mereu acesta a fost stilul de muncă în care m-am simţit confortabil şi care în multe privinţe s-a dovedit şi eficient. Pentru că o privire înspre medicină, de exemplu, poate fi o sursă de inspiraţie în plan literar, iar exerciţiul scrisului te face mai conştient de diferenţele de limbaj dintre ştiinţă şi artă, plus evitarea clişeelor. La fel, utilizarea unor ins­trumente psihologice oferă un spor de cunoaştere necesar scrisului, tot aşa cum experienţa scrisului rafinează tatonarea unor teme sensibile din psihoterapie.

E ceva în mine care mă împinge la lucru pe toate aceste cărări, un fel de nelinişte care mă consumă şi mă menţine „alive” deopotrivă.

Singura grijă este, dacă înţeleg bine, să rămân cât de cât sănătos, dar şi să-mi păstrez legăturile cu oamenii, cu viaţa de la nivelul zero, cel puţin atât cât povestea aceasta depinde de mine.

În rest, cred că viaţa merită trăită cu toate ale ei, cu bucurii şi tristeţi, cu succese şi ratări, cu muncă şi delăsare, cu împliniri şi risipiri, cu speranţă şi neîncredere, cu recunoaştere şi marginalizare, cu entuziasme şi dezamăgiri, cu tot ce înţelegem şi nu înţelegem.

Prof. psih. Vasile BAGHIU