„10” pe linie. O victorie uriaşă, muncă titanică, sacrificiu.
„10” pe linie. Un vis pe care nu-l vor atinge mulţi dintre profesorii care-şi doresc astfel de elevi. „10” pe linie te ridică într-un clasament, creează prestigiul instituţiei, garantează respectul, deschide oportunităţi.
Intru în clasă. Elevii din a noua ştiu că şi azi o să le mai acord o şansă, mâine încă una, poate şi a treia, pentru prezentarea unei teme complexe, pentru un produs, pentru o lectură în care, zic ei, s-au împotmolit.
Ei mai ştiu însă că nu voi ceda. Voi trage de ei cât de tare voi putea. Îi privesc şi îi simt aproape învinşi pe unii de teribilul sentiment de frică că ar putea pica la examen, îi rog să aibă încredere şi în ei, şi în mine.
Când recapitulăm, participă toată suflarea: şi tabla cea veche, şi cea interactivă, şi bătrânul Google, omniprezenta şi omniscienta AI, şi dirigintele, şi părinţii, dar nu lipseşte niciodată caietul-portofoliu.
Scriem de mână. Îi întreb de ce este important acest exerciţiu într-un secol digitalizat până în măduva osului. Unul dintre elevi explică pantomimic, ducând mâna cu care scrie spre capul său. Da, sfânta conexiune ce se creează în reţelele neuronale, sedimentul cunoaşterii, or, cum mai glumesc eu, policioara aceea pe care, dacă ai pus ceva, la examen, şi nu doar atunci, vei găsi mereu ceva salvator.
L-am convins pe Mihai să citească o carte pe care m-a lăsat să i-o aleg, „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu. E o victorie a amândurora, pentru că a reuşit să învingă dependenţa de telefonul mobil măcar pentru o scurtă durată de timp. Îmi spune că l-a impresionat, trece, justificat, titlul cărţii într-o evaluare, eventual, ar putea folosi această lectură şi în testul de la examen. Pentru un profesor din Chişinău, această izbândă dintr-o sală de clasă de la ţară poate semăna cu ceva din zona SF.
Unii părinţi, deşi au avut o minte perspicace, nu au reuşit să-şi construiască o carieră academică din varii motive (nu judec pe nimeni), dar Dumnezeu, soarta, universul nu au renunţat la ei. Le oferă o nouă şansă chiar prin proprii lor copii. Ei însă, cu părere de rău, nu înţeleg cum să valorifice această nouă oportunitate. Nu-i motivează suficient, nu le impun nişte limite, sunt mulţumiţi cu puţinul pe care îl adună copiii lor, deşi aceştia ar putea clinti munţii din loc. Astfel, tată şi fiu, mamă şi fiică vor perpetua o stare de lamentare şi frustrare. Ne vom revedea peste ani şi-mi vor spune cât de tare regretă că au înţeles atât de târziu îndemnul nostru de a învăţa, că ei au acum copii ce participă la olimpiade şcolare de nivel municipal şi naţional. Ceea ce părea pierdut iremediabil reînvie din proprie cenuşă. Le-am spus mereu să nu se mulţumească cu puţin (mă refer la doar o notă de trecere), că mentalitatea de învingător te poate propulsa într-o ierarhie. Se pare că abia a treia generaţie are această certitudine.
* * *
O şcoală polivalentă din Chişinău. Profesorul le cere noilor săi elevi să spună măcar un lucru pe care îl ţin minte de la lecţiile de română. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, zice unul dintre foştii mei elevi. În clasă, un murmur învăluit de admiraţie, uluire şi uşoară invidie. Eu, ca mulţi alţi colegi de breaslă, nu voi făuri vreodată olimpici, noi lucrăm în alt fel de laboratoare. Trebuie să mă simt mai puţin valoroasă? Poate chiar victoriile noastre, aparent invizibile şi nesemnificative pentru lumea în care trăim, sunt foarte importante.
„Ochişorii spre mine!!!” Ori de câte ori descopăr un exerciţiu, o sarcină, un item ce, într-un fel sau altul, poate fi prezent într-un test de examen, îi învăţ să gândească: de la „Ce ai înţeles că trebuie să faci?”, până la respectarea limitei de întindere/spaţiului rezervat. Între aceste două hotare încap o mie de exerciţii de cogniţie, formare de priceperi şi deprinderi. Atitudinea. Pentru mine, acest aspect este cel mai valoros.
Această construcţie complexă consumă cea mai multă energie umană. Te simţi învingător atunci când vezi că ai reuşit să-i smulgi dintr-o stare de lehamite, să gândească constructiv, să se implice, să nu bată în retragere; cu convingeri sănătoase, îşi exprimă corect emoţiile şi denotă comportament civilizat. Trei componente-cheie, ce îi vor defini ca oameni „dincolo de poarta şcolii”, cum le-am spus de sute de ori.
Ogorul pe care îl lucrez eu nu prea poate oferi naţiunii olimpici, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să adune roadă de calitate. Mai în glumă, mai în serios, dacă statul s-ar vedea pus în situaţia de a ne remunera şi pentru cât suflet punem ca să creştem un OM, ar falimenta. Norocul lui e că un suflet de profesor nu poate fi cuantificat într-o contabilitate de la Ministerul Finanţelor.
O încurajez pe Olguţa cât pot de tare. Uneori lasă impresia că nu are nicio şansă la examen. Eu trag de ea, ea se ţine de mine. Are nota „opt” la examen! Surpriză, bucurie, conştientizarea faptului (a câta oară) că, dacă formezi cu elevul un tandem al perseverenţei, rezultatul poate fi mai mare decât aşteptarea.
Noi nu vom înfrumuseţa un clasament publicat de mass-media. Bucuriile şi victoriile noastre se vor ţine minte prin exclamaţia: «Doamnă profesoară, eu am „opt” la română!!!»
Victorie e şi atunci când îl conving pe Andrei să nu dispere, că are la pretestare cu două puncte sub pragul notei „cinci”. Îi explic că împreună putem cuceri Everestul unei note pozitive. Am îndoieli, fac tot ce pot ca să nu-mi trădez starea, copiii sunt foarte sensibili în astfel de situaţii. În spatele lui nu e familia de care ar avea nevoie… Se prezintă la examen, face un efort, obţine „cinci”. Numai un profesor ştie cât valorează o astfel de notă.
Noaptea de dinaintea anunţării rezultatelor la examen o dedic insomniei. Revăd lecţii, revizuiesc strategii. Îmi fac procese de conştiinţă. Sunt propriul meu procuror şi judecător, mai puţin avocat. Promovabilitate de 100%. Nu e cu „10” pe linie, însă eu ştiu că notele lor, povestea din spate, echivalează cam tot atât.
Încerc să-mi imaginez o clasă de la „Spiru Haret”, bunăoară. Un fior de gheaţă mă străbate. Unde o fi mai greu? Acolo unde, metaforic vorbind, nu e suficient să-l citeşti pe Kafka, trebuie să-l înţelegem şi eu, şi elevii, ori aici, unde se dau bătălii pentru supravieţuire?
Unul dintre pilonii excelenţei în educaţie rezidă în faptul că profesorul inspiră şi ghidează copiii, indiferent de mediul din care sunt.
Respectul şi admiraţia mea pentru profesorii care au elevi cu „10” pe linie este incomensurabil.
Nadia MUNTEANU