Născută în anul 1941 la Roman, în judeţul Neamţ, Silvia Colfescu este absolventă a Facultăţii de Istoria Artei din cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Co-fondatoare şi director al Editurii Vremea din Bucureşti, traducătoare din franceză şi engleză, ilustratoare, scriitoare, Silvia Colfescu reprezintă o voce de neconfundat în zona editorială din România:
„Sunt născută la Roman, este locul de naştere pe care-l ţin în suflet. Într-un fel, aici, sunt la mine acasă. Am trăit puţin în Roman, dar locul de naştere nu-l poţi uita niciodată. Eu sunt jumătate bucureşteancă, jumătate moldoveancă, mama era originară din Roman. Pentru că am fost primul copil, a venit să mă nască la bunicii mei. N-am stat prea mult la Roman. Tatăl meu, ofiţer de geniu al Armatei Regale, se ducea acolo unde avea garnizoana şi atunci noi nu trăiam nici în Bucureşti, nici în Roman, ci în diferite zone ale ţării”.
– Încă de la înfiinţare – 20 august 1990 –, Editura Vremea a deschis ferestre prin care putem contempla părţi din minunatele întinsuri ale literaturii, istoriei, artei, culturii în general. Spuneaţi într-un interviu că resemnarea nu are ce căuta în viaţa unui editor.
– Şi astăzi cred la fel. Editura e viaţa mea. Fiecare carte pe care o scot este copilul meu. Şi mă uit la ea cu o imensă fericire. Fiecare carte este un cadou pentru mine. Scoatem, în medie, 60 de titluri pe an. Muncim acum pe brânci pentru Târgul Gaudeamus de la începutul lunii decembrie. Avem tot soiul de noutăţi. Este vorba în primul rând despre „Cartea de aur a familiei Suţu”, autor, Radu Negreanu-Suţu. Este una dintre cele mai excepţionale cărţi dedicate marilor aristocraţi din România. Costă 190 de lei pe situl nostru, iar livrările încep în primele zile ale lunii octombrie. Aş dori să mai recomand: „Familii şi conace boiereşti din Moldova” (Narcis Dorin Ion), „Casa Suţu – palatul şi fantomele sale” (Nazen Ştefania Peligrad), „Bilet de ieşire. Memorii” (Petre Mihai Băcanu), „Ghidul pelerinului. Mănăstirea Văratec” (Maica Benedicta – acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga), „Mahalale de patrimoniu: Sfânta Ecaterina şi Flămânda” (Ana Rubeli), „Cutia Pandorei. Chestiunea armeană în arhivele diplomatice româneşti” (Vartan Arachelian), „Familia Negrescu din Roman. Cronică de familie” (Radu Negrescu-Suţu), şi, desigur, multe altele. Am fondat editura împreună cu regretatul meu soţ, Nicolae Henegariu, care a trecut într-o lume mai bună în care probabil o să fim tot atât de fericiţi cât am fost aici. Eu cred că Bunul Dumnezeu va da fiecăruia ceea ce crede El. Cei care nu cred în nimic vor primi nimic, se vor duce în nimic. Cei care cred în ceva vor primi ceea ce cred. Dumnezeu, în mărinimia Lui, cred că îmi va da ceea ce eu doresc cel mai mult: să mă transforme într-o luminiţă imponderabilă şi să mă trimită în Univers să explorez lumile. Voi fi fericită în veşnicie.
– Pe vremuri, într-o foarte mare măsură, elita puterii şi elita culturii coincideau şi, acolo unde nu coincideau, cercurile lor interferau, nu?
– Era mai mult. Elita se primenea continuu. Eu am avut un unchi care făcea parte dintr-o familie foarte bună, sărăcită. Era un băiat deştept, a învăţat nebuneşte, a reuşit să termine Dreptul printre primii, după ce a terminat Dreptul a primit de la statul român bursă să-şi facă doctoratul în Franţa. Şi a făcut doctoratul în Franţa pe banii statului, s-a întors şi, fără să ceară nimic, s-a trezit numit funcţionar la ambasada noastră din Washington. Pur şi simplu, pe meritocraţie. A revenit din Washington, îi era dor de ţară, nu putea trăi în altă parte, şi aici a făcut avere muncind ca notar. El intra automat în elita intelectuală, elita economică, era inclus automat în elita mare. Elita era un corp comun, solid. Era şi elita de sânge, adică elita bazată pe realizările înaintaşilor, pentru că şi aceasta era cucerită de-a lungul generaţiilor.
– Cum aţi reuşit să vă menţineţi tinereţea minţii şi a firii?
– Eu m-am ghidat după două mijloace, moduri care converg. În primul rând, să-ţi găseşti o muncă pe care îţi face plăcere să o faci. Vei fi mereu vesel, mereu mulţumit, mereu satisfăcut, mereu tânăr. Dacă trăieşti făcând un lucru care nu te încântă, îmbătrâneşti şi te veştejeşti. În al doilea rând, este foarte important să nu te opreşti niciodată din muncă, niciodată. Când te-ai pensionat să nu spui: „Gata, eu nu mai muncesc!”. Te aşezi cu fundul pe canapea la televizor, cu berea în mâna dreaptă, te rablageşti şi mori în cinci ani. Continuă, nu te lăsa, munceşte cât ai putere. Nu mai mult decât te ţin puterile şi îţi vei păstra tinereţea.
– Ar trebui să înţelegem fericirea ca pe un echilibru?
– Absolut, absolut… Fiecare vârstă are nuanţa ei de fericire, nu altă culoare, ci o nuanţă. În tinereţe, nuanţele cad altfel, la maturitate este aceeaşi culoare, nuanţarea-i altfel, la bătrâneţe, culoare se păstrează, poate mai palidă, dar nuanţele ei devin mai rafinate, mai delicate, însă au pentru om aceeaşi intensitate. Sufletul nostru nu se schimbă, el rămâne acelaşi din tinereţe. Se învecheşte numai dulăpiorul în care Dumnezeu ne-a pus să trăim. În acest dulăpior e un suflet care n-are vârstă, este acelaşi, dacă ştii să-l laşi. Eu am absolvit Istoria Artei şi această specializare m-a învăţat să nu suport să trăiesc decât în mijlocul frumosului. Şi asta îmi ţine, de asemenea, dispoziţia bună, mă face să înţeleg că trebuie să văd întotdeauna partea plină a paharului. Este vorba despre o mică fericire pe care ţi-o creezi singur, dacă eşti inteligent, dacă ştii să vezi frumuseţea unei flori, dacă găseşti bucurie mai ales în lucrurile mărunte.
– Mai putem aşeza sinceritatea, la locul cuvenit, de cinste, în zilele noastre?
– Sinceritatea este apanajul inteligenţei. Omul inteligent ştie că dacă-i sincer şi spune adevărul câştigă totul. Sinceritatea este un fundament al vieţii, aduce bună înţelegere oamenilor.
A consemnat Violeta MOŞU