Scriitor profund şi original, Vianu Mureşan a debutat la 27 de ani, cu un eseu metafizic, Lanţul Sofiei, apărut în 1997 la Editura Decalog din Satu Mare. S-a născut în localitatea Vicea, judeţul Maramureş, la 20 februarie 1969 şi este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, promoţia 1993. Recent, la emisiunea „Credinţă şi Cultură” de la Trinitas TV, Vianu Mureşan a vorbit despre demonul influenţării şi diferenţa dintre a fi influent şi a fi valoros astăzi. „Heterologie, introducere în etica lui E. Lévinas”, teza sa de doctorat, bazată pe studii şi cercetări desfăşurate pe parcursul a doisprezece ani, a fost recompensată în 2005 cu Premiul „Henri Jaquier” al Centrului Cultural Francez. Spune că producţia autohtonă de carte este extrem de mare, însă nu este însoţită, din păcate, de o emulaţie lecturală la acelaşi nivel.
– Ce autori îi mai atrag pe cititori?
– În primul rând, sunt citiţi autorii străini. Există o diferenţă enormă de atractivitate între cărţile traduse din diverse literaturi străine şi cărţile autorilor români. Nu-mi explic de ce. Raportul dintre interesul cititorului mediu faţă de scriitorii români şi faţă de scriitori străini este net în favoarea scriitorilor străini şi asta s-ar putea să fie consecinţa unui complex cultural.
– Scriu mai bine autorii străini?
– Cred că media scriitorilor străini traduşi nu este peste nivelul scriitorilor români buni, însă sunt mult mai mulţi. E un contingent de scriitori foarte buni, între cei care iau Premiul Nobel sau între cei care sunt savanţi, filosofi, eseişti formidabili, adică figuri faimoase în culturile şi în locurile unde trăiesc, şi care, bineînţeles, fiind într-un circuit internaţional, au o cotă de imagine mult peste cea pe care şi-o pot construi scriitorii români. Şi atunci, cititorul care se duce în librărie sau în bibliotecă alege din start numele cele mai influente, cele mai în vogă şi, dat fiind că timpul şi resursele sunt limitate, întotdeauna scriitorii români rămân la coadă. Să nu se înţeleagă că şi scriitori precum Cărtărescu, Patapievici sau Liiceanu, nu… Ei sunt citiţi, sunt cumpăraţi, cred că au cea mai bună trecere, în acest moment, la nivelul culturii române, şi mai sunt câţiva tineri care au apărut şi sunt foarte buni, spre exemplu, Cristian Fulaş, prozator. Nivelul la care se vinde cartea în România este, din păcate, cel mai jos din Europa, aşa încât este aproape o glumă să spunem că există tineri scriitori români bine vânduţi, citiţi şi promovaţi. Sunt nişte enclave în care circulă, sunt nişte grupuri unde se întâlnesc, se citesc reciproc, se cultivă reciproc, eventual folosesc şi aceste reţele de socializare pentru a se promova şi autopromova, dar, totuşi, dincolo de nişte cercuri relativ restrânse şi închise, nu au priză şi relevanţă. E un lucru regretabil.
– Aşteptaţi de la cititori mai mult interes în privinţa scrierilor dumneavoastră?
– Eu nu sunt obişnuit să mă plâng şi nici nu am avut vreodată ambiţia ca scrierile mele să fie întâmpinate cu entuziasm sau cu mare interes. Nu am nici ipocrizia să spun că-mi este indiferent. Nu-mi este indiferent, de vreme ce am pasiuni pentru cărţi, pentru idei, pentru scris. Aş prefera să existe un circuit, un dialog mai fertil, mai viu, mai complex între mine şi cititori decât cel care este. Sunt anumiţi autori pe care eu i-am studiat şi pe care i-am cultivat de-a lungul multor ani şi am o oarecare nedumerire, dacă nu chiar dezamăgire că nu există foarte mult interes faţă de ei, şi primul pe care l-aş pomeni este filosoful Emmanuel Lévinas, pe care l-am studiat 12 ani ani şi despre care am scris o teză de doctorat. Şi mă uimeşte faptul că, în lumea cercetătorilor, filosofilor, în special, generaţia tânără din România, nu există suficient interes pentru un gânditor grandios precum Emmanuel Lévinas. Eu, în monografia pe care am scris-o, am încercat să economisesc timpul celor care vor veni eventual după mine cu dorinţa de a înţelege acest uluitor filosof. Însă nu s-a întâmplat asta, poate şi pentru că în universităţi nu este predat şi nu este cunoscut. Faţă de culturile europene de vârf, suntem în situaţia oarecum jenantă de a trebui să recuperăm gânditori, să recuperăm teme, poate, uneori, să recuperăm domenii culturale sau literare şi atunci suntem mereu în pripă, mergem pe apucate, luăm ce e mai la îndemână sau ce e mai în vogă, mai la modă, într-un moment sau altul, dar întotdeauna din fiecare epocă sau din fiecare generaţie de filosofi, de gânditori, de oameni care produc idei sau cărţi, unii rămân nedescoperiţi sau netraduşi, neasumaţi de cultura română. Şi s-ar putea, din păcate, ca numărul celor care rămân pe dinafară să fie copleşitor în raport cu cei care sunt traduşi.
– Ce credeţi despre viitor, despre lumea literară de mâine?
– Din start, în momentul în care toată lumea absolvă cel puţin liceul, dacă nu şi facultatea, accesul la cultură, accesul la cunoaştere este la un nivel mult mai înalt decât în toate generaţiile anterioare şi este la stadiul de masă. Deci, există premisele ca dintre copiii care se educă, care fac şcoală, care fac studii superioare, o bună parte dintre ei să fie interesaţi de literatură, de cărţi, de mişcarea ideilor, de filosofie, de domeniile teoretice şi să citească, să reflecteze şi să dorească să scrie. Cred că se produce o literatură în toate domeniile în primul rând foarte vastă. Întotdeauna găseşti valoarea sau relevanţa unor cărţi, unor texte, unor opere dacă ai un criteriu de comparaţie, de analiză. Noi putem să fim încântaţi de ceea ce scriem sau de un autor pe care-l citim, pe care-l cunoaştem, dar noi nu ştim dacă nu există 10, 20, 100 de alţii la fel de valoroşi sau mai valoroşi, pentru că nu avem acces la tot, nu i-am citit. Ca să-i citim şi să-i putem pune în comparaţie, e nevoie de mult mai mult efort şi de mult mai mult timp. Cred că producţia de carte, producţia culturală literară este extrem de mare, însă nu este însoţită, din păcate, de o emulaţie lecturală, de o întâmpinare din partea cititorilor la acelaşi nivel. Prea puţin din ceea ce se gândeşte, din ceea ce se scrie, se publică, este folosit şi devine activ în conştiinţa cititorilor, în conştiinţa societăţilor.
– Care-i cea mai importantă valoare umană pentru Vianu Mureşan?
– Eu aş spune bunătatea. Eu pun bunătatea mai presus de inteligenţă, chiar de genialitate, de creativitate, pentru că bunătatea întotdeauna este ceva care se vede doar în relaţie cu ceilalţi. Nu este o valoare în sine, aşa cum este creativitatea. În orice context, în orice situaţie, în fiecare zi, se poate face un fel sau altul de bine: de la atenţia pentru dialog, atenţia pentru problemele sau situaţia celorlalţi, preocuparea pentru binele lor, confortul sau lipsa acestuia, starea de sănătate, starea materială etc. Atenţia continuă, permanentă, constantă la ce se întâmplă celorlalţi mi se pare că este forma cea mai profundă de inteligenţă umană, până la urmă. Definesc bunătatea ca forma cea mai profundă a inteligenţei umane.
– Ne aparţine alegerea asumării unei căi spirituale?
– Noi trebuie să fim în situaţia de a ne asuma o modestie definitivă în raport cu problemele mari ale vieţii şi cu Dumnezeu. În plan spiritual, există practic o evoluţie nesfârşită, fără capăt, fără limite. Ori această evoluţie nu depinde în totalitate sau în cea mai mare parte doar de efortul şi de râvna proprii, ci depinde şi de ceva nevăzut sau ascuns, care conlucrează cu noi, şi acesta e Dumnezeu. Eu sunt tentat să cred, aşa cum a crezut Sfântul Augustin sau atâţia şi atâţia teologi creştini sau sfinţi părinţi, că nici măcar capacitatea de a decide să intrăm pe o cale spirituală nu ne aparţine. Decizia nu este autonomă, nu este consecinţa unei libertăţi totale, ci este reacţia la o chemare din partea lui Dumnezeu. Practic, în momentul în care noi decidem să asumăm o cale spirituală, suntem chemaţi într-acolo. Unii ascultă această chemare, alţii n-o ascultă, unii merg până la un punct, alţii merg mai departe. Faptul de a fi credincios cred că ţine de structură şi de vocaţie, pentru că a trece de la o biserică la alta, de la o credinţă la alta e ceva relativ facil şi nu garantează niciun fel de evoluţie sau dezvoltare spirituală. Poate fi o chestiune strict formală, de ritual, de rutină religioasă, pentru că există şi în viaţa religioasă o anumită rutină. Un om credincios riscă uneori să fie într-o situaţie de narcisism spiritual, să ajungă să se alinte cu statutul de credincios, ceea ce este un risc şi este o cădere. După cum spun sfinţii părinţi: „este o cădere în sus”. Din acest motiv, întotdeauna un om credincios sau care este instalat pe o cale spirituală nu se crede în niciun fel de poziţie avantajoasă în raport cu Dumnezeu şi nu se judecă pe sine ca fiind deja într-o poziţie favorabilă, bună şi admirabilă. El face ceea ce crede că e de făcut, dacă are o constiinţă morală, spirituală şi religioasă profundă, însă judecata asupra valorii a ceea ce face o lasă celorlalţi. Felul în care gândeşte şi felul în care se comportă şi nivelul de evoluţie, de dezvoltare sau de puritate spirituală trebuie să fie, de asemenea, la latitudinea cuiva care-i mai presus de el. În acest fel, el se păstrează într-o stare de umilitate care nu înseamnă ipocrizie şi nu înseamnă o falsă modestie ci, pur şi simplu, are măsura corectă, şi măsura corectă este infinitatea bunătăţii şi iertării lui Dumnezeu. Niciodată să nu creadă că este admirabil şi să se admire pe sine înaintea altora, pentru că atunci cade în sus, pentru că atunci îşi ia zborul fără voia lui.
– Sărăcirea spiritului are legătură cu nevoile lumii tehnice nou create?
– Pentru a avea o viaţă spirituală, atât individual, cât şi social, trebuie să fie un timp la dispoziţie pe care să-l poţi dedica acestor fapte. Tehnologia fură pe nesimţite, riscă să acapareze, să confişte timpul, efortul, energia, răbdarea, interesul, inteligenţa oamenilor, în special a celor tineri şi foarte tineri. În aceste condiţii, în care aproape în totalitate timpul, interesul, curiozitatea, energia, răbdarea, inteligenţa sunt dedicate unor gesturi, unor activităţi, unor forme de comunicare sau de relaţionare care sunt facilitate de tehnologia digitală, atunci rezultatul este fatal şi conduce la o lipsă a timpului şi a activităţilor şi preocupărilor spirituale. Este adevărat că aceste mijloace pot să fie folosite uneori în vederea dobândirii unor cunoştinţe, se pot găsi foarte multe surse de informare, se pot găsi foarte multe cărţi, foarte multe site-uri unde există prelegeri, conferinţe întregi înregistrate ale unor maeştri spirituali, ale unor iluminaţi, ale unor călugări, savanţi, teologi din toată lumea. E suficient să ştii engleza şi eventual şi două, trei limbi pe lângă asta şi ai acces la viaţa spirituală a multor teritorii în afara lumii noastre creştine. De la un punct încolo, cred că depinde şi de interesul şi preocuparea fiecăruia în parte. Nu ştiu dacă-i neapărat o sărăcie spirituală. Sunt mai multe ocaziile în care reeditez teoria lui Mircea Eliade că, într-un fel sau altul, sacrul se camuflează, se ascunde în profan. Omul nu poate trăi în afara unor aspiraţii, satisfacţii sau emoţii dintre care cele mai înalte dau sens vieţii noastre. Şi acelea sunt într-o legătură sau alta cu sacrul. Mă refer în primul rând la dragoste, prietenie, credinţă, respect. Să nu uităm nevoia de adevăr şi nevoia de sens care sunt fundamentale.
– Ce ar trebui făcut pentru sensibilizarea, în continuare, a oamenilor, pentru atragerea lor spre valorile cele mai de seamă ale culturii?
– Există o mulţime de instanţe care încearcă să limpezească nevoia de o ierarhie a valorilor şi crezurilor şi sensurilor, necesară oricărei societăţi. Dar nu ştiu ce consecinţă sau efect are. Se vorbeşte chiar în prologul Evangheliei lui Ioan: „Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o”. Vine întrupat Dumnezeu între oameni, stau în preajma Lui, Îl văd, Îl aud, dar nu-L identifică după măsura corectă. Este o anumită inerţie, o anumită orbire, o anumită întunecare a minţii care ţine de natura lucrurilor. Explicaţia e simplă, că aceasta este consecinţa căderii în păcat, oricare ar fi cauza. Şi pentru un nivel de întunecare a minţii, nimic nu este eficient în sensul trezirii. Nu ştiu dacă nu cumva dramele care se întâmplă – situaţii dureroase, accidente –, ceva foarte greu de îndurat şi teribil, care să producă o zguduire prin teama, prin frica de moarte, de suferinţă, de boală, de rău au acelaşi sens de a trezi la un moment dat pe cineva care nu poate fi trezit prin cuvânt, prin mesaj, printr-o carte. Unii se trezesc şi merg până la un punct, alţii se întunecă din nou, adică nu e o evoluţie constantă şi o dezvoltare progresivă, liniară a vieţii spirituale.
A consemnat Violeta MOŞU