Când a trecut un sfert de secol? Parcă ieri a venit la mine prietena mea Dida, pe atunci directoarea Casei corpului didactic, ca să mă întrebe dacă nu mi-ar plăcea să scriu un articol pentru primul număr al unei reviste care voia să devină (şi aşa s-a şi întâmplat) vocea profesorilor şi a învăţătorilor din judeţul nostru. Am acceptat imediat, nu numai pentru că mă rugase prietena mea, ci şi pentru că aveam deja un subiect fierbinte de abordat: tocmai avusesem inspecţia pentru gradul I şi, indignată fiind de felul în care profesorii universitari îndrumau şi confereau gradele didactice fără a avea habar de realitatea învăţământului preuniversitar (mă întreb dacă lucrurile s-au mai schimbat între timp), voiam să-mi vărs oful în context (acum îmi vine să râd, dar atunci eram foarte furioasă, în ciuda faptului că obţinusem nota maximă).
Abia la apariţia primului număr al Apostolului am văzut (şi m-am ruşinat corespunzător) în ce companie strălucită se afla frustratul meu articol. Erau acolo nume cunoscute, oameni mult mai talentaţi decât mine, alături de care mi-am semnat şi eu modestele încercări jurnalistice de-a lungul celor şase ani de colaborare: Eduard Covali, Adrian Alui Gheorghe, Traian Cicoare, Gheorghe Amaicei, Mircea Zaharia, bineînţeles Dumitriţa Vasilca, D.D. Ursache, Alina Pamfil şi câţi alţii… Prea mulţi dintre ei, am aflat de curând, cu mare tristeţe, scriu acum în cancelaria îngerilor.
Era în martie 1999. Am produs, în cei şase ani până la plecarea mea din ţară, vreo şaisprezece articole (din care, privind acum în urmă, cel mai mult îmi plac titlurile), despre multe şi de toate – fie analize mai mult sau mai puţin empirice ale reformelor din învăţământul nostru minunat, fie scrisori deschise, mai mult sau mai puţin indignate către ministrul nostru de atunci, fie parodii, fie mici studii literare, ultima mea colaborare fiind un articol despre învăţământul canadian, pe care l-am trimis, de aici, din Montréal. A, şi am ţinut mereu morţiş (iar redactorii mi-au acceptat cu indulgenţă pretenţia) să scriu cu î din i, cum scriu şi acum, chiar dacă fără indignarea de odinioară, în semn de protest contra unei reforme ortografice căreia nu i-am găsit nicicând rostul.
De când am plecat, revista a crescut atât de frumos încât mă simt cu atât mai onorată că am făcut parte, cândva, dintre colaboratorii ei. Chiar dacă nu mai sunt la curent cu noutăţile din învăţământul românesc, cu inima am rămas alături de colegii şi prietenii mei din redacţie. Micul meu articol este aşadar un omagiu adus minunaţilor oameni care au creat-o şi au condus-o cu talent timp de un sfert de veac.
La ceas aniversar, un La mulţi ani de departe, cu multă dragoste şi mult dor.
Steluţa CĂLIN