Dragilor, eu cred că tristeţea care ne copleşeşte pe toţi în spaţiul şcolar are drept cauză şi faptul că, în forul nostru interior, simţim că luminiţa de la capătul tunelului e la terapie intensivă, iar gurile rele zic că ar fi şi în comă indusă.
I se pare cuiva dintre decidenţi grav? Cui?
De Ziua Mondială a Educaţiei, 5 oct., fiind bolnăvioară (nu am vrut să ştiu dacă era viroză de sezon, coviduţ 1 sau 2, mutaţii sau gripă sezonieră), mi-am permis să sărbătoresc zăcând, deci m-am uitat la toate televizoarele. Nu am văzut pe niciun program niciun LEADER NAŢIONAL (Preşedintele României – profesor, Prima Doamnă – profesoară, dna Ministru numită cu o zi înainte – profesoară, liderul de Sindicat FSLI, Preşedintele AGIRo, vreun deputat şi/ sau senator profesor de profesie) să ne zică şi nouă, negrilor vâslaşi din cala vaporului numit Şcoală/ Educaţie: LA MULŢI ANI, băi, ăştia! Ar exista o minimă explicaţie, totuşi, şi aceea se referă la faptul că atunci când nava ia apă, nu avem timp de preţiozităţi, ci salvarea este singura preocupare, iar aceasta rămâne una individuală.
Ce importanţi suntem, câtă speranţă, câte aşteptări, câte vise… toate spulberate în cei 33 de ani împliniţi, de când se striga pe scările Catedralei Ortodoxe din Timişoara VOM MURI ŞI VOM FI LIBERI! Corect! Asta ne aşteaptă!
Stimaţi colegi, v-a spus cineva în particular LA MULŢI ANI??? Vreun elev, vreun părinte, vreun bunic, vreun copil? Dacă da, atunci, vă felicit! Pe mine mă dor multe: dorurile, oasele… dar cred că cel mai acut mă doare că bancul de pe vremea lui Ceaşcă e încă actual. El zicea aşa: ,,În România există trei categorii de intelectuali: Dna Dr, Tov. Ing. şi… aia de Filozofie!” Mai este ceva de făcut?
Căderea de 30 de ani (şi 16 miniştri) a învăţământul românesc mă doare fizic şi somatizează (într-un profesor făcut din învăţător) la auzul Grandiosului Proiect Naţional „România Educată”, pentru că există absolvenţi de Şc. Profesională care nu cunosc literele, că există elevi de liceu-zi care citesc la nivel de clasa a II-a, că ne îngropăm în hârtii necesare demonstrării „stării de bine” în Educaţie, că s-a eliminat exmatricularea şi repetenţia, că tinerii cu CES nu au profesori de sprijin plătiţi şi calificaţi şi că nimeni, dar NIMENI nu reacţionează la adevărul că Legea de mărire a salariilor cadrelor didactice este încălcată (nerespectată) de 6 ani! Ş-apăi, cui îi pasă? Văd clar că NIMĂNUI! Dar, zic iarăşi ca bietul Moromete: „Niculaie, unde mergem noi, domnule?” De trei decenii, elevii au doar drepturi, profii – doar obligaţii, iar părinţii au înţeles de la guvernanţi că pot dicta: ce, cum, unde şi cât să se predea, să se evalueze şi să se noteze, deci haideţi fraţilor acasă, că nu mai avem ce ara. Ogorul nostru e arendat de experţii europeni în Educaţie care ne învaţă metoda cuburilor şi a pălăriilor vorbitoare, munca în echipă, educaţia sexuală şi financiară, libertatea absolută fără noimă şi fără Dumnezeu, uitând că există cuvântul grecesc COSMOS, care înseamnă ORDINE! Mă mir zilnic cum de nu cădem de pe Planetă şi-mi vine să strig: Opriţi Pământul, vreau să cobor!
Singurii oameni în faţa cărora se apleacă cu condescendenţă Împăratul Japoniei sunt profesorii (cu toată rigoarea şi protocolul regal). Acolo, doamnele din Învăţământ ies la pensie la 50 de ani şi sunt gratulate cu respect şi medalii naţionale, ca să ştie poporul cât de importantă este munca lor pentru naţiune. La noi, 90% mor în chinuri şi sărăcie, înainte de pensionare. De aceea asemănarea dintre Japonia şi România este evidentă: în ambele ţări, sunt trenuri suspendate!
(N.R. – Text preluat din revista „Anotimpuri”, Anul XXX, nr. 104, aprilie-iunie 2023)
Prof. Dida VASILCA