În istoria popoarelor lumii se consemnează existenţa femeilor celebre. Dar nu numai a femeilor celebre, aşa cum am învăţat noi a le cunoaşte, atât din istoria social-politică, literar artistică şi din domeniul ştiinţei, dar şi din lucrarea de fiecare zi, ca soţie, mamă şi gospodină!
Când rostim cuvântul celebritate, gândul ne duce în vremurile şi situaţiile speciale, când în Istoria neamurilor se ajunge în momente limită, aşa cum au fost în Istoria poporului evreu, a imperiului latin, persan, babilonian, bizantin, otoman, habsburgic, comunist, ateu etc. şi aşa cum a fost şi în sânul Istoriei zbuciumate a românilor. Cine nu cunoaşte pe mama lui Ştefan cel Mare, Oltea cea Vitează? Dar pe mama Sfântului Neagoe Vodă Basarab, Neaga, atât de iubită de fiul ei, celebru în istoria arhitecturii şi culturii, dărniciei paşnice şi a convieţuirii creştineşti cu poporul lui Dumnezeu din Ţara Românească, Balcani şi Europa, până în Sinai!
Oprindu-ne în a doua parte a secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea, în istoria României întâlnim trei regine: Elisabeta, Maria şi Elena – Regină, mamă a Suveranului Mihai I al României. Nici una din cele trei regine, sau soţii de rege, cum se numeau, n-au scăpat de ororile războaielor: Regina Elisabeta a fost martora Războiului de Independenţă (1877-1878), Răscoala din 1907 şi Războiul Balcanic din 1913 (spre bătrâneţe).
Regina Maria a îndurat toată perioada Primului Război Mondial (1916-1918), iar Regina Elena, ororile celui de-al Doilea Război Mondial şi privaţiunile ce au urmat după aceea. Aşadar, din anul 1871 până în 1945, pe o perioadă de doar 68 de ani, în istoria zbuciumată a României au avut loc 4 războaie, ultimele 2 angrenând Europa şi întreaga lume.
În această perioadă s-au consumat drame şi tragedii pe care nici un condei nu este în stare să le descrie în miezul lor de foc, suferinţe şi pierderi de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale deopotrivă!
În perioada 1916-1918, pacea României şi a ţărilor din jur, a fost încercată de catastrofele Primului Război Mondial. Se cunoaşte prea bine ce a însemnat încercarea de limită a României, care a ajuns a un moment dat, cu capitala la Iaşi, unde Guvernul şi Parlamentul de atunci, lucrau în spaime de moarte, iar Familia Regală locuia în trenul garat la o depărtare de Iaşi, pentru a se evita o eventuală bombardare inamică sau răpire din partea inamicului.
Din fericire, atât Regina Maria cu Casa Regală, cât şi Regele Ferdinand, care era ocrotit cu grijă, ca să nu fie răpit sau ucis de părţile atacante, au scăpat teferi din încercarea unică, din lipsuri, deznădejdi, părăsirea sprijinului din afară, cu promisiuni solemne şi tratate semnate. Dintr-o dată s-au aflat părăsiţi şi singuri: în faţa românilor ostaşi şi civili, singuri şi izolaţi, condamnaţi la dispariţia Statului Român, şi ştergerea lui din Istoria Omenirii.
Kaizerul Wilhelm al II-lea, se plimba prin Regatul României, pe la Focşani, pe la Bucureşti, Curtea de Argeş, declarând că Regele Ferdinand va fi ultimul Hohenzollern pe tronul României, aşa cum arătau documentele secrete diplomatice (a se vedea scrisoarea elogiată a ambasadorului Beldiman de la Berlin) declaraţie căreia îi răspunde Regina Maria cu mult curaj şi credinţă în salvarea României: „Jocul încă nu s-a terminat şi cine râde la urmă, râde mai bine!”, cum notează în Jurnalul de Război, la 1 octombrie 1917.
Este caz unic în jurnalistica mondială, ca o regină, în toiul războiului să-şi mai găsească răgaz să-şi facă însemnările, ca un desăvârşit cronicar, în limba sa de acasă, care au şi fost tipărite spre marea bucurie a istoriografilor şi a celor care iubesc istoria unică a neamului românesc. Regina Maria mărturiseşte că Nicolae Iorga a rugat-o să scrie în fiecare zi câte o cronică scurtă (tabletă) despre desfăşurarea războiului şi încurajarea ostaşilor pe câmpurile de luptă, cu promisiunea că le va traduce din limba engleză în limba română, pe care le-a şi publicat în presa vremii, ostaşii având astfel un mijloc de informare corectă şi încurajare zi de zi! Această zidire a lui Dumnezeu, Maria, care s-a ivit pe Terra în 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, Anglia, fiica Principelui Alfred al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii şi a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, soseşte în 1893 la Bucureşti în calitate de soţie a Regelui Ferdinand, moştenitorul Coroanei României. Aşadar, această regină, din 1914 şi până în 1927, este Îngerul Păzitor al României, mama a şase prunci: Carol, Elisabeta, Maria, Nicolae, Elena şi Mircea, cel din urmă murind la doar 3 anişori (1916). Este necesar să reamintesc despre talentul de mare scriitoare al Reginei Maria, miezul activităţii scriitoriceşti fiind între anii 1912-1933. A scris superb, suplu, optimist. Iată o parte din cărţile sale: Patru anotimpuri din viaţa unui om; Visătorul de vise; Crinul Vieţii, Ţara mea; Povestea vieţii mele; Gânduri şi icoane din vremea războiului, însemnări zilnice (peste 10 volume); Povestea unei domniţe neascultătoare; Mărăşti; Jurnalul de Război (din anii 1914-1919). Trebuie ştiut şi înţeles că Regina Maria a ţinut un jurnal unic pentru Istoria Românilor, şi a lăsat ca moştenire cartea de inimă: Povestea vieţii mele! Aceste două capodopere, istorice şi literare o aşează în Panteonul Scriitorilor Români. Literatura europeană şi mondială a luat cunoştinţă de marele şi bravul popor român, dar şi de Regina Maria, desăvârşită în diplomaţia rară pe care a folosit-o pentru biruinţa ostăşească şi unirea tuturor românilor într-un singur Stat Unitar!
Încercările au fost nenumărate şi cu un grad înalt de primejdii dinlăuntru şi dinafară. Când România era pe cale să fie total învinsă, deşi luptele de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, au fost ca o minune de la Dumnezeu, ostaşii români dăruindu-şi viaţa cu o vitejie nemaiîntâlnită, spre uimirea şi surpriza inamicului, Guvernul pregătea totuşi un tratat preliminar de pace, care urma să fie semnat la Buftea.
Regina Maria avea o vehemenţă greu de suportat de cei din jur, nu putea accepta un tratat umilitor, nemilos, strigând cu înflăcărare: Orice, numai nu o pace dezonorantă! stăruind ca Regele Ferdinand să nu semneze şi repetăm mereu acest lucru deoarece semnătura Regelui Ferdinand era un dezastru pentru ţară şi capitulare care ducea la prăbuşirea României. Iată cum îşi varsă durerea şi vehemenţa în versuri:
Pace, pace!
Îndrăzniţi să-i spuneţi pace! Eu îi spun crimă,
Eu îi spun ură.
Îi spun ruşine, îi spun arsuri, Ce nimiceşte iubirea din lume, Ce pângăreşte curatele nume, De pe cruci de eroi adormiţi! Pace, pace!
Îndrăzniţi să-i spuneţi pace! Eu îi spun jale, nenorocire, Eu îi spun viaţă sub asuprire.
Înecată de sfânta cenuşă de morţi Care, de ar ştii, s-ar ridica,
Să blesteme ziua jertfei lor!
Aceste cutremurătoare cuvinte sunt scrise în februarie – martie 1918, de unde vedem bărbăteasca înflăcărare, îndemnurile la rezistenţă disperată, glorioasă, prin orice primejdie ar fi fost, deşi toate erau la limita admisă şi doar cu nădejdea în Dumnezeul Salvării Românilor!
Regina Maria, la începutul războiului a organizat un Serviciu de Ambulanţă la Bucureşti şi la Iaşi, a dotat spitalele cu cele necesare de a veni în ajutorul răniţilor din război, a încurajat, a împărţit daruri, flori, a mângâiat pe cei răniţi, în suferinţele lor, pe soldaţii, care atunci când o vedeau, ca pe un înger păzitor, ziceau: Rău m-am lovit, mamă Regină, rău m-a lovit duşmanul, dar să trăieşti Domnia Ta şi să ajungi Împărăteasa tuturor românilor.
În timp ce Regina Maria, îmbrăcată în uniformă sanitară, încuraja, pansa bolnavii, împărţea daruri şi flori, aviaţia inamică arunca din avioane bombe ucigătoare, dulciuri otrăvite şi păpuşi cu gaze asfixiante, femeile şi copiii mureau în chinuri cumplite şi se întrebau: Oare se va mai dansa vreodată în Regatul României?
În cele 102 caiete cât cuprinde Jurnalul de Război, scris de Regina Maria după o zi plină de spaime şi de ajutorarea răniţilor, scria cu inima întru nădejdea izbânzii şi a izbăvirii din nenorocirile abătute asupra României.
Dacă pe vremurile bune, de Crăciun şi Sărbătorile Paştelui era o grădină de flori, totul în jur, la Crăciunul din anii războiului, nu s-a găsit o floare, ci s-a bucurat de o crenguţă de vâsc verde.
Regina Maria avea teama groaznică în inima ei, că s-ar putea ca duşmanii românilor, să fie hotărâţi cu toate forţele să provoace moartea biologică, definitivă şi să fim şterşi de pe harta lumii!
Vedea aievea o pădure de cruci, o cruce străjuind zece soldaţi morţi pentru patrie!
În tot acest timp, Regina Maria a crezut în victoria românilor! A scris atât de frumos despre România şi virtutea ostăşească, încât orice neam de pe mapamond s-ar bucura să fi avut prilejul unei Cronici Regale!
Dar despre vrednicia diplomatică ce vom spune?
A fost un înger păzitor al României, trimis de Dumnezeu la cumpăna veacurilor, pentru a ne încuraja, mângâia şi îndemna la biruinţă în cele mai cumplite momente din istoria noastră milenară.
A fost o mamă a răniţilor! pe care soldaţii o vedeau împărăteasă a românilor, iar ruşii o voiau ca Ţarină a lor, atât era de vrednică! Şi cât s-ar fi bucurat şi ţara ei de baştină, Regatul Unit, să o aibă ca Regină!
Visul Reginei Maria s-a împlinit, dar şi al românilor: Biruinţa şi Unirea ce Mare!
Se spune, că trei oameni au avut capacitatea de a înţelege credinţa în Victoria românilor: Regina Maria, Ion I.C. Brătianu şi Nicolae Iorga, care pe 14 decembrie 1916, în fulminantul discurs din Parlamentul de la Iaşi, a încheiat astfel: Vom izbândi ce am fost, şi încă mai mult decât atât!
Ca nici o regină din istoria lumii, Maria Regina a dovedit reale calităţi diplomatice la susţinerea şi apărarea intereselor României. De o absolută inteligenţă şi tot pe atâta, de o extraordinară frumuseţe, plină de curaj nemaiîntâlnit în cronicile lumii, a fost cel mai strălucit ambasador al României, în timpul şi după Primul Război Mondial. Ne bucurăm să citim de vizitele din Franţa şi Anglia, vizite diplomatice şi de întrajutorare a românilor condamnaţi la moarte prin înfometare şi dezastrele distrugătoare ale războiului. Este şi acum prezentă marea Regină Maria în memoria istorică a SUA, după ce în octombrie-decembrie 1926 a făcut o vizită, fiind întâmpinată peste tot de oficialităţile americane şi mulţimile entuziaste, cum nu se mai întâmplase până atunci şi nici după aceea.
Indiscutabil, Regina Maria este o scriitoare cu adevărat talentată. A rămas în Istoria Artelor, ca o artistă pricepută în tainele picturii, precum şi mare protectoare a artiştilor. Academia de Belle-Arte din Paris era bucuroasă să aibă în panteonul ei pe Regina Maria, acordându-i preţuirea cea mai înaltă, iar în Regatul Românei, era supranumită Mama Răniţilor sau Mama Regină, pentru prezenţa ei activă pe front, unde îngrijea răniţii şi încuraja soldaţii. Trebuie să nu uităm cum Regina Maria a organizat o rezistenţă de granit în spatele frontului (care s-a întins pe suprafaţa întregii ţări) adică, participarea organizată a femeilor în Asociaţia Femeilor Române, înfiinţându-se şi Crucea Roşie. După pacea de la Bucureşti şi instalarea Guvernului Marghiloman (pro Puterile Centrale) singura rezistenţă era a cuconetului, după cum nota Constantin A.: „Cucoanele, mai toate credincioase Reginei, continuau să-şi înfigă dinţii în toate persoanele pe care le considerau vinovate de alianţa cu nemţii.” Pentru a se înţelege mai bine şi cu adevărat eforturile Reginei Maria şi ale femeilor care au înconjurat-o fără precedent în Istoria Românilor, este bine să citim o carte document: „Eroinele României Mari, Destine din linia întâi” – Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2018. (Fragmente dintr-un volum în pregătire)
CALINIC ARGEŞEANUL