Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ este, pentru mine, un Don Quijote al teatrului românesc contemporan. El a visat, împreună cu actorii săi, din prima sa zi, ca şi iubitul Dulcineei din Toboso, să aducă lumii lui frumuseţea adevărului, nobleţea gestului dezinteresat, speranţa gândului că poate apăra fiinţa umană oferindu-i arma temută a artei cuvântului rostit de la înălţimea scenei.
Au pornit şi ei spre morile lor de vânt, într-un elan simţ de înnobilare a sufletelor noastre.
N-au învins întotdeauna, s-au rătăcit uneori, au confundat şi ei turmele de oi cu armate vrăjmaşe şi s-au repezit într-acolo, dar întotdeauna mânaţi de gândurile lor nobile.
Precum Don Quijote a devenit un simbol al zbaterilor fiinţei umane obsedate de puritate, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ a devenit un simbol al teatrului obsedat de misiunea sa artistică.
O nebunie pură, când zbuciumată, când resemnată, a plutit întotdeauna deasupra sa, impresionându-ne.
Cândva, când cercetătorii se vor aşeza să studieze destinul acestui teatru, vor constata că numai sintagma nebunie pură poate exprima tot ce s-a întâmplat aici, unde aceşti frumoşi nebuni ai marelui teatru şi-au ars tinereţea.
Ce au învăţat, de fapt, toţi cei care au trecut prin Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ? Cu ce zestre au plecat ei spre alte lumi teatrale?
Cu siguranţă că marele câştig a fost această nebunie pură fără de care actul artistic devine un gest banal.
În epoca lui de glorie, lunga lui epocă de glorie, el a fost ca o vietate cu zeci de capete şi un singur trup, şi toate suferind de aceeaşi boală a teatrului conceput ca dăruire fără limită. Se juca în acest teatru? Da. Dar se şi trăia în acest teatru. Timpul liber se petrecea tot în interiorul lui, aşa cum alţii şi-l petrec acasă. Nevoia de teatru era absolută şi ea acapara toată fiinţa lor, până dincolo de spectacol.
Se cobora în subsol, se putea intra pe uşi doar pictate, se putea urca o scară doar desenată în perspectivă pe un perete, se puteau citi vorbe şi sclipiri de duh azvârlite pe pereţi: era o atmosferă; era o atmosferă spirituală a Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ, niciunde repetabilă. Era o stare de spirit, niciunde repetabilă. Era o profesionalitate, niciunde repetabilă. Era o mândrie de a fi al acestui teatru, niciunde repetabilă. Era un efort comun, născut din mândria de a oficia În acest teatru, un efort comun de a păstra toate acestea!
Era un context creator!
Spectacolele Teatrului Tineretului ne-au dat certitudinea că aici, întotdeauna, acest ceva al locului, ceva parcă îmbibat în pereţii acestui lăcaş se va păstra şi se va transmite din generaţie în generaţie, devenind tuturor propriu. Acest ceva mi se pare că este nebunia pură a primelor generaţii care se revarsă asupra tuturor! Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ are o istorie!
Ce urare mai caldă, mai de suflet, aş putea să-i adresez decât aceasta: Fie ca în vecii vecilor, în această casă a teatrului să se păstreze nebunia pură dintotdeauna, care va genera peste timp mari spectacole, chiar şi atunci când despre noi se va spune: „Au fost dramaturgii de pe timpul aniversării a unui sfert de veac de existenţă a teatrului! Au fost! „Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ va fi întotdeauna! Va rămâne, în timp, acelaşi Don Quijote de la Neamţ care îşi va îndrepta lancea spre sufletele oamenilor, ca să alunge din ele duşmanii lor cei mai de temut: răutatea, poltronismul, setea de bunuri materiale, în speranţa mereu proaspătă şi mereu reînnoită că omul poate fi din ce în ce mai bun, mai nobil în aspiraţiile sale! Aşa să fie! (N.R. Scrisoare deschisă adresată T.T.- ului la cea de-a 25-a aniversare)
Tudor Popescu (n. septembrie 1930 – d. august 1999), gazetar, romancier, scenarist, dramaturg, unul dintre cei mai străluciţi comediografi români. Facultatea de Filosofie (1953) şi, fără să-l absolve, Institutul de Teatru „I.L. Caragiale” din Bucureşti (1955). Director pentru scurt timp al Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu. A fost distins cu mai multe premii, acordate de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (1979), Uniunea Scriitorilor (1981), şi Academia Română (1983). Stăpân deplin al dialogului şi tehnicii dramatice excelează în comedie, păstrând mereu un zâmbet bonom, uşor elegiac. Piese jucate pe scena TT: Terra 2, Dulcea ipocrizie a bărbatului matur (regia Eduard Covali), Cuibul, Milionarul sărac (regia Valeriu Paraschiv), Şapte hohote de râs (regia Alexandru Dabija).
Tudor POPESCU