Pe data de 8 iulie 1868 apărea, la Iaşi, primul manual al lui Ion Creangă, intitulat „Abecedar – Metodă nouă de scriere şi cetire pentru usul clasei I primaria”.
Realizat împreună cu institutorii C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, manualul a avut 23 de ediţii succesive, până în 1893. „Creangă se uni cu cinci institutori (…) spre a comunica un abecedar ca lumea. Până atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste…”, remarcă G. Călinescu, în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.
Iniţial, lucrarea a fost propusă spre publicare societăţii Junimea, care a acceptat-o. Cu toate acestea, tipografia Junimii nu dispunea de un corp de literă caligrafică, necesar învăţării scrisului de mână, motiv pentru care autorii s-au adresat „Societăţii pentru învăţătura poporului român” de la Iaşi, care a analizat manualul şi a recomandat tipărirea lui.
Încă din primii ani de învăţământ, Creangă începu să strângă material în vederea unui manual pe care găsi cu cale să-l facă în unire cu alţii, ca să-l poată răspândi mai bine, şi după trei ani de institutorat se aşeză la treabă. Strânse abecedare ardeleneşti şi străine, şi, ca să le poată citi, începu chiar să ia lecţii de limba franceză de la colegul I. A. Darzeu. Dar se plictisi curând şi se încredinţă probabil că pentru o treabă aşa de simplă ca învăţarea scrierii şi cititului ajunge o minte dreaptă şi o bună stăpânire a limbii naţionale, adaugă criticul literar George Călinescu.
Cu banii de pe Abecedar, şi-a cumpărat casă
Abecedarul a fost aprobat şi adoptat ca manual pentru clasa I-a din şcolile primare, prin decizia Ministerului Instrucţiunei Publice şi al Cultelor din 11 septembrie 1868, în 1876 manualul fiind aprobat şi prin decretul domnesc al domnitorului Carol.
Bucurându-se de un veritabil succes, Abecedarul lui Creangă a fost difuzat în întregul Regat, servind inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulţilor, în armată. La ediţia a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul de 36.000 de exemplare, un adevărat record pentru acele vremuri. În anul morţii lui Creangă se publicase în peste 500.000 de exemplare. Cartea i-a adus lui Creangă un câştig substanţial, care i-a permis să-şi cumpere casă şi să trăiască „fără a se umili tagmei preoţeşti”. Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare şi alte lucrări didactice, tot în colaborare: „Învăţătorul Copiilor”, „Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, „Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” şi „Geografia Judeţului Iaşi”.
Ce cuprindea Abecedarul lui Creangă?
Abecedarul lui Creangă avea trei părţi şi se încheia cu o secţiune de rugăciuni şi tabele aritmetice. Prima parte se intitula „Litere mici de scrisu şi de tipariu – Cuvinte une-silabe şi propuseciuni”. Acest prim acpitol era impărţit în 23 de „lecţiuni”, dintre care primele 10 erau destinate învăţării literelor mici ale alfabetului latin al limbii române. Lecţiile 11 – 23 se refereau la grupuri de litere cu rol special în formarea silabelor şi pronunţare: consoane „nedespărţibile”, i şi u semivocalice în diftongi şi triftongi, grupurile ce – ci – ge – gi.
Partea a doua, intitulată „Cuvinte de mai multe silabe şi propuseciuni”, cuprindea 18 lecţii (numărul acestora crescând în ediţiile ulterioare). În cadrul lor erau învăţate alte grupuri de litere cu probleme ortografice şi ortoepice speciale, primele noţiuni de gramatică (numărul „singurit” = singular „înmulţit” = plural), literele majuscule şi semnele de punctuaţie. Ultimele lecţii ale acestei părţi cuprindeau şi primele texte mai elaborate, în versuri şi proză.
Partea a treia conţinea istorioare morale, fabule poezii şi proverbe. Predominau lecţiile de citire, cele mai multe având un rol moralizator sau descriind fenomene naturale, teme din literatura populară sau legate de probleme cotidiene. Unele texte – precum „Mărirea strămoşilor”, „Ştefan cel Mare şi şoimul”, „Unirea face puterea”, „Patriea mea” – tratau probleme legate de trecutul glorios al ţării sau de istoria statului român. Astfel, în textul intitulat „Patria mea”, Creangă le explică micilor cititori ce este România: „Ţara mea se numeşte România; ea se compune din două ţări mari: una se cheamă Muntenia şi cealaltă Moldova”.
Nu lipseau rugăciunile – „Simbolulu Credinţei”, „Cuvine-se cu adevărat” sau „Rugăciunele ce se citescu de la Înviere şi până la Înălţare” fiind doar câteva dintre acestea.
Fără îndoială, Abecedarul lui Creangă reprezintă una din lucrările care stau la baza dezvoltării limbii şi literaturii române. Timp de 20 de ani, a fost cel mai bun manual, iar în ediţia a V-a Ion Creangă a inclus povestea „Ursul păcălit de vulpe”. Manualul a fost apreciat şi utilizat pe scară largă în ţara noastră, timp de mai multe decenii.
Irina NASTASIU