Anul trecut, Şcoala Nr. 2 din Piatra-Neamţ a aniversat 150 de la înfiinţare. Între anii 1965 şi 1972 am funcţionat şi eu la această şcoală, profesor de limba română. La manifestarea organizată cu prilejul aniversării, ţinută în sala mare a Consiliul judeţean, m-am autoinvitat. Dintre foştii colegi mai trăiesc cîţiva. În sală am întîlnit doar unu.
Aniversările îţi reîmprospătează multe amintiri. Pe mine m-a răscolit mai mai mult faptul că mă aflam în sala respectivă. Prin faţa ochilor mi-au trecut hăituielile la care erau supuşi profesorii de ştiinţe sociale şi chipurile care ne înspăimîntau: Maria Gheorghe, Amza Săceanu, inspectoarea generală Adriana Gagiu şi ceilalţi aplaudaci ai lui Ceauşescu. A trebuit însă să fiu atent la cele ce asistam în clipa aceea, la acordarea a fel de fel de diplome. Întîi pentru oficialităţi, reprezentanţi ai unor instituţii judeţene, mai mult sau mai puţin legate de învăţămînt, pentru managerii unor firme economice, care erau însoţite de buchetele de flori şi aplauzele de rigoare. La urmă a venit rîndul cadrelor didactice. S-a citit repede, pe deşelate, numele lor şi li s-au înmînat hîrtiile. Fără flori, fără felicitări dar cu mai multe aplauze. Este şi aceasta o consolare.
Tot „obraznic” am făcut rost şi de mapa pentru invitaţii aleşi. Aşa am intrat în posesia volumului IV din Identitate restituită, carte a domnului Mihai Şurubaru, o monografie a şcolii amintite.
Este o carte de specialitate, făcută de un specialist în istorie. Firesc, lucrarea cuprinde multe documente, unele de ordin statistic, privind istoria Şcolii Nr. 2. Lecturîndu-le analizîndu-le, cititorul interesat poate să-şi formeze o imagine clară, zic eu, despre evoluţia şcolii. Creşterea numărului de elevi, al cadrelor didactice, calitatea acestora, situaţia bazei materiale. Cu o aplecare mai atentă asupra documentelor prezentate, lectorul va înţelege şi cum era privită şcoala de statul socialist, cum se raportau cadrele didactice la profesia pe care o practicau, care erau raporturile dintre şcoală şi familie, dintre cadrele didactice şi elevi.
Desigur şcoala Nr. 2 reprezenta o entitate bine individualizată de oamenii care slujeau în această instituţie, dar, din cartea domnului Şurubaru, putem trage concluzii despre tot învăţămîntul românesc.
În bună tradiţie românescă, în urma unor schimbări politice majore, trecutul este numai negru, prezentul este numai luminos. În virtutea acestei concepţii tot ce a fost trebuie negat, schimbat, blamat.
Pe baza materialului folosit şi studiat, domnul Şurubaru formulează şi o serie de judecăţi de valoare cu caracter general despre felul cum se desfăşura învăţămîntul în ultima parte a regimului Ceauşescu. Fraza Aceasta a fost politica P.C.R., pe care n-o putem considera decît bună, ca toţi copiii să frecventeze cursurile şcolare se referă la faptul că oraşul era împărţit pe circumscripţii şcolare, că se făcea recensămîntul copiilor buni de şcoală şi automat toţi aceştia trebuia să urmeze cursurile. Înscrierea copiilor numai la şcoala din circumscripţia în care locuiau limita la maximum posibilitatea ca unii dintre ei să fie pierduţi pe cale birocratică şi să nu urmeze cursurile şcolare. Astfel se asigura o mai mare stabilitate posturilor şi normelor didactice. (pag. 73)
După ce la subcapitolul Disciplina elevilor ne prezintă pe trei pagini felul în care se puneau notele la purtare, autorul concluzionează: …nota la purtare se punea atît pentru comportamentul din şcoală cît şi pe cel din afara ei. Astăzi, în democraţie, sloganul este altul: în afara şcolii nu profesorii sunt răspunzători pentru comportamentul elevilor. Alfel spus, după ce ies pe uşa şcolii (corect ar fi pe poarta) elevi nu mai sunt elevi. Şi ne mai mirăm că în timp ce pe noi, astăzi, nu ne ionteresează ce fac elevii în afara şcolii, pe cei mai mulţi părinţi nu-i interesează ce fac copiii lor la şcoală.
Observaţii interesante privind învăţămîntul românesc, pe baza unei analize comparative între trecutul socialist şi prezentul democratic, face domnul Şurubaru în subcapitolul Situaţia şcolară. Subscriind la ideile dumnealui, citez mai pe larg din această parte. Dacă în Epoca Ceauşescu a fost obligatoriu ca toţi copiii recenzaţi ca buni de şcoală să fie înscrişi la şcoală, n-a fost obligatorie şi promovarea lor dintr-o clasă în alta. Obligatorie a fost sarcina cadrelor didactice de a ridica nivelul de pregătire al elevilor astfel încît aceştia să promoveze clasa pe merit. Cît priveşte controversata problemă a meditaţiilor, domnul Şurubaru formulează critici destul de aspre la adresa şcolii de azi şi, implicit, a unor colegi. Apelînd la bunăvoinţa cititorului, am să prezint mai multe aserţiuni ale autorului. Şi atunci au fost elevi care s-au pregătit în particular….dar acest obicei n-a devenit un fenomen de masă ca astăzi… Era o vreme cînd mai exista un gram de demnitate şi respect pentru meserie, profesorii nefăcînd pregătire în particular măcar cu elevii claselor lor. Astăzi, cînd se intră la liceu pe baza mediilor din ciclul gimnazial, toţi elevii ştiu că cei care se pregătesc în particular cu profesorul clasei au note mai bune decît cei care, din diferite motive, învaţă singuri, oricît ar fi ei de buni.
În continuare, încă în cîteva pagini, domnul Şurubaru vine şi cu alte observaţii critice de care diriguitorii de azi ai şcolii ar trebui să ţină cont.
* * *
Însemnările mele despre Identitate restituită a Şcolii Nr. 2 s-au rezumat în special la perioada 1965-1974 cînd, după cum am spus, am slujit această şcoală. Desigur, domnul Şurubaru face operă ştiinţifică. Cei care am trăit zi de zi viaţa de dascăl în acea vreme avem în memorie multe fapte vii, care depăşesc graniţele cataloagelor, ale rapoartelor.
Se pot scrie multe despre cum se făceau inspecţiile şcolare, despre rolul organizaţiei de partid, despre activităţiile cu elevii în timpul vacanţelor, despre relaţiile dintre profesori, cum se făcea carte în săli insalubre, dar şi de devotamentul cadrelor didactice, interesul elevilor pentru carte.
La finalul acestui volum, domnul Şurubaru mărturiseşte că ar fi vrut să scrie şi un al cincilea volum cu scurte biografii ale slujitorilor şcolii în decursul timpului. O asemenea întreprindere este mult mai greu de realizat, implicînd un efort mental de înlăturare a subiectivismului, deşi ar merita făcut pentru întregirea operei. În definitiv, oamenii sunt cei care fac istoria.
Autorul îşi încheie patetic lucrarea, cu regretul că şcoala nu a căpăta numele iniţial, Şcoala Costache Negri. Pe cînd eram profesor la Liceul Industrial Electrotehnic am făcut propunerea, scrisă în ziarul Ceahlăul, ca liceului să i se dea numele de Dimitrie Leonida. Nu s-a aceptat, dar erau alte timpuri. Ce pot zice? Doar să reamintesc versul din Glossa lui Eminescu: Alte măşti, aceeaşi scenă.
Emil BUCUREŞTEANU