Vasile ŞOIMARU (n. 30 aprilie 1949, Cornova, raionul Ungheni) este un politician, economist, conferenţiar universitar, publicist şi fotograf moldovean, fost deputat în parlamentul Republicii Moldova în legislaturile 1990-1994, 1998-2001 şi 2021-2025. Unul din cei 278 de semnatari ai Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova.
România este locuită de români şi înconjurată de români. (Nicolae IORGA)
…Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el… Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români. (Mihai EMINESCU)
Nu în zadar am luat ca motto pentru acest articol un citat din opera lui Mihai Eminescu şi altul din cea a lui Nicolae Iorga; ele sunt edificatoare pentru români, pentru cei din Ţară şi pentru cei din afara graniţelor. Citate similare puteam găsi şi la alţi cercetători – etnologi, etnografi, istorici, folclorişti, lingvişti – ai românilor de pretutindeni cum ar fi: Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Theodor Burada, Anton Golopenţia ş. a. De fapt, aceste teze mi-au fost călăuzitoare în peregrinările mele: în 15 ani – un sfert de milion de kilometri prin românime, din care doar 30 de mii de kilometri cu avionul, restul 220 de mii, cu autoturismul personal, echivalând cu înconjurul, de şase ori, al Terrei noastre la Ecuator.
Aceşti ani şi aceste mii de kilometri de drum mi-au permis să văd, să înţeleg, să apreciez şi să adun informaţii, cele mai multe în imagini, despre fraţii noştri de pe întinsurile continentului european, de la istro-românii de pe litoralul Adriaticii până la moldovenii din Caucazul de Nord şi de la goralii (muntenii) din Carpaţii nordici până la aromânii din nordul Greciei. În perioada respectivă, pe aceste distanţe, am acumulat circa 300 de mii de imagini, sute de CD-uri şi DVD-uri cu imprimări, scanări ale acestor locuri sfinte pentru Neamul nostru.
… Şi toate au pornit de la o simplă curiozitate, transformată, cu timpul, într-o mare pasiune şi fascinaţie pentru impresionanta extindere, istorică şi culturală, a etniei româneşti pe meridianele şi paralelele bătrânului continent european.
Din punct de vedere cronologico-geografic, aceste peregrinări prin românime includ trasee bătătorite (dar şi nebătătorite) de alţii, care au cercetat respectivele spaţii sub aspect etnologic, etnografic, demografic, istoric, folcloric, lingvistic etc. Multe dintre aceste drumeţii le făcuse cândva, cu circa 140 de ani în urmă, marele călător şi etnograf Teodor Burada.
Obiectul preocupărilor mele personale l-au constituit aproape că exclusiv locurile de trai sedentar al românilor, în diferite perioade ale istoriei, şi nicidecum românii împrăştiaţi de soartă, în lumea largă, mai ales în epoca actuală, a unei „tranziţii” fără de sfârşit. Cu alte cuvinte, m-am călăuzit de extrem de precisa afirmaţie a lui Mihai Eminescu, potrivit căreia „românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor”.
Şi concluziile pe care le trag au la bază exclusiv impresiile personale din aceste călătorii.
Prima constatare pe care ţin să o fac are în vedere fărâmiţarea, într-un hal fără de hal, a etniei române, inclusiv la nivelul etnonimului şi al glotonimului, altfel zis – al denumirii poporului şi limbii noastre. Diferiţi invadatori, dar şi unii vecini „binevoitori” au făcut tot posibilul ca reprezentanţii aceleiași naţiuni, fii şi fiice ale aceloraşi părinţi să fie numiţi în mod diferit, aceasta făcându-se de cele mai multe ori intenţionat, din raţiuni strategice, pentru justificarea politicilor de cotropire, de asimilare, iar în ultimă instanţă – şi de genocid al românilor. Cel mai edificator ar fi cazul pământurilor dintre Nistru şi Prut, pentru că tot ce s-a întâmplat în Basarabia sub ţarii ruşi, apoi în RSSM sub regim bolşevic, apoi în Republica Moldova, pentru a cărei independenţă (aşa credeam atunci) am votat şi eu, îmi este cel mai bine cunoscut. Nu e cu nimic mai bună situaţia din actuala Ucraină, nici din Valea Timocului (Bulgaria, Serbia), nici din Albania, Grecia… Reprezentanţii aceleiaşi naţiuni sunt divizaţi în români şi moldoveni (în Republica Moldova, Ucraina, Rusia); sunt numiţi după bunul plac al „stăpânilor” actuali moldoveni (Republica Moldova, Ucraina), vlahi (Serbia, Bulgaria), latinofoni (Grecia); sunt înscrişi în documentele de identitate ca şi locuitorii majoritari (istro-românii sunt consideraţi croaţi) sau nu sunt recunoscuţi în genere ca minoritate etnică (aromânii din Grecia, parţial şi din Albania), aceasta pentru a-i lipsi de orice drepturi, pentru a-i asimila mai uşor. De asemenea, în fel şi chip este numită şi limba română din ţările sus-amintite, în Rusia/URSS şi în Serbia, limbii noastre mai impunându-i-se, decenii la rând, alfabetul chirilic. Divizarea, dezbinarea aceasta, se făcea şi se mai face nu numai pentru a-i rupe de la matricea românească, dar şi pentru a crea, a stimula complexe de inferioritate etnico-minoritară, de populaţie „străină”, „nesemnificativă”, „înapoiată”: cel mai edificator exemplu fiind cu vlahii din Serbia şi Bulgaria, însă nu mai puţin strigător la cer este şi „modelul moldovenist”, promovat la Chişinău, dar şi la Kiev. Moldovenismul primitiv de la Chişinău sau alte forme de dezmembrare etno-glotonimică, păguboase din toate punctele de vedere, au un numitor comun ce s-ar rezuma la: ura oarbă faţă de tot ce-i românesc şi dragostea necondiţionată faţă de stăpân. Dovada cea mai grăitoare a netemeiniciei şi a lipsei de perspective a „moldovenismului”, „vlahismului” şi alte asemenea stă în nişte realităţi incontestabile. Apologeţii şi promotorii mai mărunţi ai „moldovenismului” sau „vlahismului” luptă cu încrâncenare exclusiv pentru comoditatea lor, pe când din rândul celor care luptă ca să-şi păstreze fiinţa românească – fie ei din Republica Moldova sau din Nordul Bucovinei, fie din Serbia, Bulgaria, sau chiar aromâni din Grecia, Macedonia slavă, Albania –, există mulţi, am cunoscut personal numeroşi oameni care sunt gata să-şi dea şi viaţa pentru această cauză, pentru adevărul istoric şi lingvistic românesc.
Altă constatare ce se impune e că institutele de specialitate din România zilelor noastre nu au cercetat niciodată anumite spaţii româneşti, de exemplu, cele 10 sate din sudul Rusiei, ţinutul Krasnodar, locuite până astăzi preponderent de români. Localităţile româneşti de la est de Bug nu au mai fost studiate amănunţit după superba cercetare efectuată de echipa lui Anton Golopenţia în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar nici la vest de acest fluviu, localităţile dintre Nistru şi Bug nu au fost răsfăţate de atenţia specialiştilor bucureşteni. Nici măcar în Pocuţia, pământ pentru care au vărsat sânge ostaşii lui Ştefan cel Mare, nu au catadicsit să meargă în expediţii persoane învestite cu această misiune profesională.
Ştim că au existat cauze obiective, dictate de interdicţiile „frăţeşti” din timpul „lagărului comunist- kominternist”. Ne întrebăm totuşi de ce şi după 1990 continuă aceeaşi atitudine? Ce să fie la mijloc: indiferenţa, defetismul sau poate totuşi frica de a nu supăra străinii prin simplul efort de a-ţi căuta fraţii de sânge, ramurile răsfirate ale Neamului nostru? E bine să se ştie că până în prezent, în pofida rusificării/ucrainizării masive şi agresive a acestei populaţii româneşti, un cercetător onest şi bun patriot ar avea de cules adevărate perle ale românismului, cam vetust, arhaic, dar neperimat.
O altă descoperire din domeniul istoriei românilor: existenţa unor paralele, a unei simetrii dintre satele româneşti de la est de Bug (Ucraina) şi cele de la vest de Tisa (Voivodina) şi din Câmpia Aradului. Am în vedere coincidenţa de toponime din aceste zone: satele Pancevo, Canij, Martanoşa, Turia, Subotţi, Nadlac şi încă vreo 25 de localităţi (unele cu denumirile deja rusificate) din regiunea Kirovograd a Ucrainei, de la est de Bug, pe de o parte; şi oraşele Pancevo, Subotiţa şi Canija, precum şi satele Martonoş, Turia etc. din Voivodina şi Banatul zis Sârbesc şi Nădlacul din Banatul românesc, pe de altă parte. Această impresionantă simetrie de ordin toponimic se explică prin migraţia împreună cu toponimia locală spre imperiul rus a creştinilor ortodocşi care au colonizat noile teritorii ocupate de ruşi. În total am descoperit circa 30 de localităţi în Vest a căror denumire se repetă şi în Est. Curios este faptul că în localităţile de la est de Bug trăiesc până în prezent majoritar români (fiind deja rusificaţi/ucrainizaţi), iar în aşezările bănăţene actualmente trăiesc doar maghiari (Martonoş, Canija, Subotiţa), sârbi (Turia şi Pancevo)?… Unde au dispărut românii de altădată din aceste localităţi bănăţene? Au fost deznaţionalizaţi sau poate mai curând au fost duşi cu toţii dincolo de Bug, pe pământurile „eliberate” în sec. al XVIII-lea de către ţarii ruşi, de tătari, turci, karaimi ş. a. asemenea, colonizare încredinţată colonelului Horvath, de origine incertă, dar probabil totuşi maghiară? Alte analogii istorice mă fac să cred anume aşa: e vorba de similitudinea metodelor folosite de către toţi ocupanţii, din toate timpurile, în scopul epurărilor etnice, sau, mai simplu spus – a debarasării de băştinaşii care îi deranjau teribil pe noii stăpâni. Nouă, basarabenilor, ne sunt foarte bine cunoscute şi metodele acestora, şi consecinţele, nefaste pentru noi.
Vizitarea zonelor sus-numite mi-au întărit impresia că există într-adevăr un miracol românesc, pentru că, în ciuda trecerii anilor, în ciuda cruzimii metodelor la care au recurs ocupanţii străini pentru a-i dezrădăcina, în ciuda asimilării, foarte mulţi conaţionali şi-au păstrat totuşi demnitatea şi hărnicia de gospodar pur româneşti, şi-au păstrat religia şi obiceiurile de nuntă, cumetrie, hramul bisericii satului, portul, folclorul şi, într-o oarecare măsură, chiar şi graiul, cel mai mult expus pericolelor. Exemple concrete în acest sens avem multe şi din toate zonele.
Mai este ceva important: această experienţa de teren mi-a demonstrat a câta oară că noi, românii, trebuie să ne mândrim că facem parte dintr-un Neam care a supravieţuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean… acid! Acest Neam nu poate fi blamat, chiar de se încearcă aceasta prin diferite vicleşuguri mediatice. Unii ne consideră popor ucigaş, învinuindu-ne şi de genocid, uitând să-şi numere propriile crime şi păcate. Pentru că etniile mari şi cele mici sunt de la Dumnezeu. Şi tot de la Dumnezeu e şi îndemnul ca etniile mari să nu fie „etnovore”, să nu le înghită pe cele mici. Uniunea Sovietică a fost o adevărată râşniţă de tocat naţiuni. Ea a şters de pe întinsurile imperiului răului de 22,4 milioane de km pătraţi, prin diferite metode bolşevice, kominterniste, mai bine de o sută de etnii!… Dar i-a venit şi ei rândul şi, în 1991, a dispărut de pe mapamond. Sârbii din fosta Iugoslavia nu recunoşteau drepturile naţionale ale naţiunilor conlocuitoare, inclusiv ale românilor din Timoc şi Banatul de Sud etc. şi unde-i azi mini-imperiul iugoslav? Sârbii au rămas şi fără de sârbii majoritari din Muntenegru, însă nici acum nu recunosc drepturile naţionale ale românilor timoceni. Îi va veni rândul şi Federaţiei Ruse, dacă nu-şi va revedea politica (de asuprire!) naţională a etniilor care mai vieţuiesc pe întinsurile ei.
Ce ar mai fi de zis în concluzie: comunităţile româneşti din jurul României sunt pline de farmec şi au toate şansele să devină pentru românii din Ţară, cu o bună organizare şi cu suficiente investiţii, importante obiective turistice, poate chiar cel mai popular şi cel mai rentabil tip de turism, etnoturismul… Mai mult, aceste comunităţi alcătuiesc al doilea zid al Cetăţii Româneşti care trebuie permanent întreţinut, îngrijit, întărit, inclusiv cu sprijinul Patriei lor istorice…
Vasile ŞOIMARU