L-am văzut pe părintele Ioan Mihoc de mai multe ori, în anii din urmă, dar nu pot spune că l-am cunoscut. L-am asociat pe părintele Ioan Mihoc cu un munte, încă de la început. Un munte se arată doar pe faţa pe care urci, dar ştii foarte puţin despre întreg.
Am mai mărturisit-o, în anii şcolarităţii „timpurii”, mi-am dorit foarte mult să urmez cursurile Seminarului Teologic de la Neamţ. Şcoala aceasta avea o aură aparte, părea să fie doar relativ deschisă spre lume, era ceva tainic care mă atrăgea. Nu a fost posibil, din motive care ţineau de epoca în care ne aflam, erau multe dificultăţi cu care te confruntai ca să faci o şcoală mai puţin supusă şi expusă ideologiei oficiale. După Revoluţie, am putut „pătrunde” în intimitatea Seminarului Teologic de la Neamţ, provocat fiind la mai multe întâlniri cu elevii de aici. Şi am invitat, la rândul meu alţi confraţi scriitori, convins fiind că taina şi faima unei literaturi se cultivă prin tineri care se pregătesc pentru misiuni care îmbină cultul şi cultura, duhul artei cu Duhul Sfânt, aşa cum sunt preoţii într-o societate aşezată, vie. Am adus la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Neamţ, în bună „complicitate” cu Părintele Director Ioan Mihoc, valori incontestabile ale literaturii române contemporane, dintre care amintesc acum: Cezar Ivănescu, Alexandru Zub, Liliana Ursu, Cristian Simionescu, Petru Ursache, Lucian Vasiliu, Gheorghe Grigurcu, Dan C. Mihăilescu, Magda Ursache, Gellu Dorian, Paul Aretzu, Nichita Danilov, alţii. Sămânţa bună a culturii, bine semănată, dă roade, ştiute sau nu, dar sigure. Eram la o întâlnire cu publicul, la Flămânzi, Botoşani şi la sfârşitul manifestării am fost abordat de preotul din localitate. „Nu aveţi cum să mă mai ţineţi minte, îmi spune, dar să ştiţi că întâlnirile cu scriitorii, pe care le-aţi provocat dumneavoastră la Seminarul de la Neamţ, m-au apropiat de literatura română contemporană, ne-aţi convins că avem scriitori care ştiu să pună Duh Sfânt în ceea ce scriu.” Apoi, am desfăşurat, la iniţiativa părintelui Elefterie Păduraru, de la Cărbuna, în colaborare cu părintele director Ioan Mihoc, câteva ediţii ale Zilelor „Daniil Sandu Tudor”, la Seminarul de la Neamţ, încercând să regândim varianta mişcării „Rugul Aprins” în condiţiile lumii şi vieţii de azi. Ecourile acelor întâlniri le-am regăsit în activitatea multor preoţi, care au participat atunci, în calitate de „seminarişti”, la manifestările noastre.
Mi-a rămas în memorie o secvenţă petrecută în cancelaria Seminarului Teologic, unde ne întâlnisem ca să punem la cale o manifestare culturală. Era vineri şi elevii primeau învoire să plece acasă. Intrau, primeau binecuvântarea de la Părintele Director Ioan Mihoc, primeau biletul de voie şi plecau. La urmă, câţiva elevi aşteptau la uşă, sfioşi. Erau cei care nu aveau banii de drum ca să plece acasă, am înţeles mai apoi. Câţiva erau din Basarabia, veniseră să studieze „în ţară”. Părintele i-a mângâiat părinteşte pe cap, strecurându-le cu discreţie fiecăruia în parte suma necesară pentru drum, dus şi întors, fără cuvinte în plus. Profesorul care nu este şi părinte la şcoală, nu se simte acasă în cancelarie. Preotul care nu este şi profesor în Biserică, nu se regăseşte în deplinătatea misiunii sale.
Ferice de şcoala care are asemenea directori! Ferice de Biserica Noastră că are aşa slujitori dedicaţi! Ferice de lumea noastră românească, fiindcă se împlineşte prin modele spirituale, misionare, adevărate!
La mulţi, mulţi ani, iubite Părinte Ioan Mihoc! Sănătate şi tinereţe fără bătrâneţe!
Adrian ALUI GHEORGHE