• Interviu cu Georgeta Filitti, istoric, membru de onoare al Academiei Române
– Ceea ce numim trecut a fost cândva prezent şi chiar viitor, pentru noi înşine sau pentru cei care au trăit cândva. De ce trebuie să ne preocupe cunoaşterea trecutului, doamnă academician?
– Eu am o teorie potrivit căreia, cunoscându-ne trecutul, suntem mai puternici. Adică nu suntem o generaţie spontanee, înaintea noastră au fost oameni gânditori, oameni creatori, oameni care au organizat o societate, oameni care au făurit legi, au făurit construcţii, instituţii. Acest trecut care există, ale cărui urme ne înconjoară, ne dă puterea să înţelegem că suntem cetăţeni europeni, că trebuie să rămânem echilibraţi, şi lucru de căpetenie, să nu ne lăsăm înşelaţi de vorbe. Cred că acest trecut al nostru ne mai îndeamnă la chibzuinţă. Să nu ne grăbim să spunem e bine aşa, e bine altfel, ci să trecem totul prin filtrul gândirii proprii. Din nenorocire, şi asta noi nu putem decât să constatăm, învăţământul actual nu e de natură să forţeze omul în devenire, în speţă tânărul să gândească cu mintea lui. Pentru că, din păcate, cel mai mult se pune accentul pe învăţatul papagalicesc, mecanic. Înveţi nişte noţiuni de care arareori mai ai nevoie în viaţă şi atunci devii indiferent la o serie de lucruri. Sigur, trebuie să fim şi realişti, nu poţi să-i ceri unui elev să devină un biolog extraordinar în acelaşi timp cu a deveni matematician, istoric sau muzician. Dar, cu cât ai mai multe cunoştinţe, cu atât eşti mai puternic, eşti mai ştiutor, dialogul tău cu ceilalţi e foarte mult înlesnit.
– Lumea are acum alte preocupări şi alte idealuri. De ce educaţia nu mai reprezintă o zestre inestimabilă?
– Ştiţi de ce? Acum cred că îmi ridic multă lume în cap, dar îndrăznesc să cred că educaţia la noi eşuează pentru că factori decidenţi ei înşişi nu au o educaţie solidă. Şi atunci totul se dă peste cap. De la Revoluţie încoace au fost peste 28 de reforme ale învăţământului. Şi hai să spunem că unii oameni au fost bine intenţionaţi, dar care este sentimentul meu de confort, de siguranţă ca părinte când am copilul în clasa întâi şi vreau să-l duc până la facultate. Eu nu ştiu peste patru ani dacă va da sau nu va da examen, dacă se va ţine cont de notele din timpul anului sau numai de notele de la examenul propriu-zis. Sunt lucruri absolut nesigure încât şcoala devine un fel de loterie. Am auzit că un profesor de istorie le-a spus elevilor: „Vă calc pe grumaz, dacă nu-mi cumpăraţi manualul!”. Într-o discuţie am fost întrebată ce ar fi de făcut. Eu vă spun sincer ce ar fi trebuit făcut. Omul respectiv trebuia scos din învăţământ definitiv. Poate ar fi fost, dacă vreţi, o victimă, dar, în acelaşi timp, rămânea un exemplu şi colegii lui de meserie cred că s-ar fi gândit de două ori să folosească un limbaj asemănător. Să ştiţi că Occidentul dacă a progresat, a progresat şi prin nişte măsuri coercitive, pentru că e în firea omului să se insubordoneze. Şi eu dau mereu un exemplu care nu-i frumos deloc. Dacă te prindea furând în Olanda, în secolul al XVII-lea, te cufunda în ulei clocotit, dar nu deodată, ci încet, încet şi venea şi toată comunitatea să vadă ce păţeşti dacă faci o faptă urâtă. Revenind la educaţie, cred că ar trebui mai multă răspundere. Nu cred că este chiar atât de greu să vedem ce este necesar şi ce nu-i necesar copilului. Apropo, în acelaşi timp cu mine, la Hotelul Ceahlău, a fost cazată şi o clasă de elevi de la Sibiu. Copiii erau dezlănţuiţi. Zbierau, ţipau, trânteau, niciun profesor nu era în preajma lor. Copiii aceştia ies în societate, cresc de la un an la altul, şi nimeni nu le zăgăzuieşte inteligent această energie. Nu e vorba că m-au deranjat pe mine, Georgeta Filitti, dar, neţinuţi în frâu, cum credeţi că îşi vor rezolva conflictele peste 10, 15 ani? Vă spun eu, cu pumnul. Se gândeşte cineva la lucrul acesta? Cred că acest proces educativ trebuie bine cumpănit. E foarte uşor să spunem: „Copiii nu vor, copiii nu pot”. Dar profesorii cât se implică?
– Cine au fost oamenii care v-au ajutat să porniţi pe această cale a realizărilor?
– Eu am avut o mamă cu totul excepţională. M-a crescut cu mare blândeţe şi, în acelaşi timp, cu respect pentru valori. Cu maica Mère Marlène, de la „Notre Dame de Sion”, făceam lecţii de franceză. După ce institutul s-a închis, măicuţa s-a mutat la noi în casă şi a locuit până când a încetat din viaţă. Aveam ore foarte distractive cu Mère Marlène, care, pe lângă franceză, m-a învăţat să cos, să pictez, să fac pirogravură, dar câte nu m-a învăţat. Până la urmă, am fost înscrisă la o altă şcoală. Acolo, ca model de predare, se practica metoda Mariei Montessori. Era o metodă de educaţie italienească extraordinară, pentru că lăsa foarte multă libertate de iniţiativă copilului. Am avut profesori teribil de buni, de înţelegători, cred că au fost mereu oamenii potriviţi la momentul potrivit. În 1975, un coleg mi-a spus: „S-a ivit oportunitatea editării operei lui Kogălniceanu, nu vrei să te prinzi?” Sigur, citindu-i discursurile, cred că şi uşurinţa cu care eu vorbesc astăzi se datorează şi răs-răs-răs citirii acestor discursuri ale lui Kogălniceanu. Eu am rămas curioasă în ceea ce priveşte faptul istoric până astăzi, deşi am 85 de ani şi normal ar fi să mă mai potolesc. Eu ţin conferinţe şi dacă dau drumul la o muscă în sală se aude. Şi dacă eu nu mai aud musca, imediat schimb discursul, pentru că înseamnă că lumea nu mai este atentă şi trebuie să fac ceva. Această atenţie permanentă e absolut importantă, că altfel lumea-şi pierde vremea, eu vorbesc în zadar şi care-i câştigul?
– Sunteţi o persoană veselă, tonică, optimistă, plină de viaţă…
– Mi-am impus să fiu optimistă, pentru că atâta se vaită lumea şi n-are dreptate totdeauna. E o modă să te vaiţi în ziua de astăzi. Asta ţine, în genere, de structura omului şi de structura societăţii. Să ştiţi că nu suntem numai noi plângăreţi, planeta întreagă are probleme, sunt multe incongruenţe, multe nerezolvări în toată societatea omenească nu numai la români.
– Stimată doamnă academician, ce fel de amintire o să păstraţi acestei întâlniri de la Piatra-Neamţ?
– Mă încearcă un sentiment ciudat, nu ştiu dacă el se datorează faptului că tatăl meu era vasluian, or că marea dragoste a vieţii mele, e o dragoste postumă, poate fi mărturisită fără să roşesc, a fost şi rămâne Mihail Kogălniceanu. Eu l-aş privilegia pe Mihail Kogălniceanu numindu-l cel mai mare, cel mai important om al epocii moderne a României. Pentru că, dincolo de oratoria lui fantastică, dincolo de faptele lui, rămâne un mare legislator. Şi nu s-a mărginit să scrie nişte texte de legi, ci a mers mai departe, le-a şi aplicat. Aceasta-i legătura mea cu Moldova. La Piatra-Neamţ, mă simt ca acasă. Am venit pentru prima dată şi mi-a plăcut foarte mult. Eu trăiesc la Bucureşti unde oraşul e teribil de neglijat. Am colege de generaţie care au părăsit Capitala pentru provincie. De la fereastra camerei mele de la Hotelul Ceahlău, privind frumoasa privelişte, mi-a trecut un gând pe care nu-l voi materializa probabil, însă nu face rău nimănui. Dar dacă m-aş muta aici? Locul îmi induce un anume calm, un anume echilibru care-mi dă putere şi această putere sufletească nu poţi să o ai decât într-un cadru armonios şi Piatra-Neamţ este un cadru armonios. Mi-a plăcut foarte mult muzeul, felul cum e organizat, e o armonie în ceea ce fac, în ceea ce prezintă. Le mulţumesc tuturor!
Violeta MOŞU