Către sfârşitul lunii iunie, 1918, Familia Regală se gândea la alegerea unui loc retras şi liniştit, căci vieaţa la Iaşi devenise mult prea obositoare în acele vremuri tulburi.
Sorţii au căzut pe Bicaz:
…Începurăm să vorbim despre plecarea noastră la Bicaz, unul din domeniile Coroanei, în frumoasa vale a Bistriţei. Avem acolo o casă mare şi albă, chiar pe malul apei, pe care treceau, alunecând, plutele.
Era un loc de o frumuseţe idilică. Deşi casa nu era destul de încăpătoare, puteam, înghesuindu-ne puţin, să ne luăm acolo reşedinţa cu toţii la un loc. Vieaţa în oraş ajunsese de nesuferit şi simţeam nevoia unei odihne mai lungi în aerul curat de la ţară… (Vol. III, p. 517)
A mai trecut însă aproape o lună dela acest gând, căci deabia în a doua jumătate a lunei iulie 1918, memoriile încep să fie datate din Bicaz.
În sfârşit veni şi ziua fericită când părăsirăm Iaşii pentru a ne muta la Bicaz. Schimbarea oraşului cu aerul de munte a fost o mare uşurare şi ne dădurăm seama îndată cât de mult bine ne făcea. Senina vieaţă de la ţară ne potoli nervii încordaţi, ne bucurarăm de priveliştea frumoasei văi, de satele mici şi drăgălaşe, de vechile biserici şi mănăstiri şi în curând ajunserăm foarte buni prieteni cu ţăranii al căror port, aici, e foarte pitoresc. Din valea cea mare se deschid o mulţime de vâlcele; în fiecare zi descopeream câte un peisaj nou, iar florile de câmp constituiau un neîncetat prilej de încântare… (p. 520-21)
Vieaţa la Bicaz se părea că este foarte liniştită. Totuşi Regele şi Regina erau mereu preocupaţi de situaţia ţării, care fusese cotropită de duşmani. Dar nu numai aceasta. Traiul în acele vremuri era foarte greu, cele necesare existenţii se găseau foarte greu şi lucrul acesta impresiona în mod deosebit vieaţa Reginei:
Umblam mult printre ţărani şi descopeream în curând multele lor nevoi. Cu ajutorul Prinţului Ştirbey izbutisem să cumpăr câteva vagoane de mălai, care e temeiul hranei ţăranilor. Sub supravegherea d-rului Mamulea, organizau în satul nostru împărţirea regulată a acestei nepreţuite făini, care acum se găsea cu greu. Totodată înjghebau şi un dispensar, unde puteau veni bolnavii şi suferinzii ca să capete medicamente şi sfaturi medicale. Veneau cu sutele în fiecare zi şi am putut face astfel mult bine.
Valea Bistriţei era foarte săracă şi, de când încetaseră luptele active, Crucea Roşie şi Societatea Regina Maria lucrau fără odihnă în mai multe văi, îngrijând pe ţăranii nevoiaşi. Aceste echipe erau conduse de multe prietene de ale mele, din care cele mai de seamă erau: d-na Mariette Balş (sora Prinţului Ştirbey), doctorul şi d-na Jean Costinescu, d-na general Coandă cu fiicele ei şi multe altele.
La Tarcău muncise cu un adevărat devotament d-na Julieta Antonescu, jertfindu-şi vieaţa pentru cei nevoiaşi, căci se îmbolnăvi şi muri. Ţăranii, care o iubeau din toată inima, stăruiră să fie îngropată în mijlocul lor. Mă duceam des la mormântul el; acolo se adunau în jurul meu cei ce fuseseră îngrijiţi de ea şi îmi povesteau multe. „Era ca o mamă”, îmi spuneau ei şi parcă îi vedeam în ochi chipul ei tânăr şi frumos, aşa cum o cunoscusem cu un an înainte… Amintirea ei a rămas sfântă în satul Tarcău. (p. 522).
Atmosfera minunată şi priveliştile încântătoare depe Valea Bistriţei, erau însă totdeauna un tămăduitor al tuturor necazurilor şi un reconfortant deosebit de puternic.
Zi minunată! Fac lungi plimbări cu Lili Catargi, care-i tot atât de vioaie şi neobosită ca şi mine. Am început din nou să mă îmbrac în portul românesc, să fac vizite ţăranilor în colibele lor şi să stau de vorbă cu ei. Sunt încântaţi când le păşesc pragul şi mă urmează peste tot. Au un grai atât de fermecător, chiar poetic şi ştiu să-şi arate dragostea faţă de noi. Nu sunt răsfăţaţi de soartă. Totdeauna plini de multe nevoi, au în mine o încredere copilărească şi sunt bucuroşi de orice. Nu mă arăt nicăieri cu mânile goale. Am învăţat pe cei trei orfani ai mei să meargă după mine, purtând coşurile cu micile mele daruri. (p. 524)
Aşa a trecut vieaţa la Bicaz în acea vreme. Fără protocol şi fără oficialitate. Aşa a trecut vara, şi aşa a trecut o jumătate de toamnă.
Toamna era una din acele minunate toamne româneşti atât de însorite şi de pline de culoare. Şederea noastră la Bicaz ne prinsese minunat de bine. Mă simţeam întărită, trupul îmi era de oţel, sângele părea că îmi svâcneşte în vine cu o vieaţă îndoită; mintea îmi era ageră şi plină de aşteptare. Părea că sub fiecare faptă exterioară din liniştita noastră vieaţă de toate zilele, curgea ca un pârău ascuns, o simţire plină de înfrigurare. Eu îmi urmam colindările printre ţărani, care peste tot mă primeau cu o încredere înduioşătoare. Făceam lungi plimbări pe jos, cu maşina, călare, căutam flori de câmp şi cercetam cu nesaţ toate frumuseţile munţilor împrejmuitori. Ballif ne făcuse rost de nişte căluţi de munte şi în costum ţărănesc, însoţită de vreunul din copiii mei, sau de Lili Catargi. Descopeream colţuri minunate unde nu se putea ajunge decât cu multă greutate.
Trebuie să mărturisesc că fiind o pătimaşă iubitoare a călăriei, n’am fost niciodată o amatoare de plimbări pe jos. Mă feream de urcuşuri lungi, dar mă înnebuneam după hoinăreală prin văi, dealuri, călare pe agerii noştri căluţi, pentru care niciun urcuş nu era prea aspru şi nici un coborâş prea abrupt. A porni pe cărări necunoscute, mă umplea de o simţire încântătoare, de o libertate nestăvilită. Călărind astfel am descoperit locuri de o frumuseţe strălucitoare, unde mi-ar fi plăcut să întârzii mai mult, dar unde nu mi-a fost scris să mă mai întorc.
Constantin TURCU
(N.R. – Text preluat din Revista Apostolul, Anul IV, Nr. 7-9, iulie-septembrie 1938. La transcriere, am păstrat ortografia originală şi cuvintele vechi, pentru parfumul lor autentic. Am renunţat însă, mai peste tot, la vocala „u” final, deranjantă pentru urechea cititorului contemporan. Date despre prof. Constantin Turcu găsiţi în APOSTOLUL nr. 208)