Oh! oh! oh! Săraca ţeară a Moldovei, ce nenorocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Oh! oh! oh! Ce sorţi de viiaţă ţ-au cădzut! Vai, vai, vai de ţeară!… Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este…
Ion NECULCE
Ion Neculce face parte din triada de aur a cronicarilor moldoveni, dar îi bate pe Grigore Ureche şi Miron Costin, având gloria primului scriitor din literatura română.
Se împlinesc, iată, 280 de ani de la ridicarea sa la Ceruri unde, alături de Cantemir, zâmbeşte a râde, văzând că moldovenii şi-au pierdut graniţele, dar şi-au păstrat năravurile şi nu-ţi ţin nici amu făgăduielile.
Cronica sa după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă e precedată de piatra de temelie a literaturii noastre: O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face. Şi aici, îl aud deja pe Creangă chicotind: unde-i vede că nu-ţi vine la socoteală, ia pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut.
Farmecul legendelor constă în epicul cuminte, naraţiunea simplă, fluentă, evocatoare a poveştilor de la gura sobei, născătoare de mitologii terestre… De fapt, aceste miniaturi în proză n-au mare lucru de legendă în ele; nu punctează evenimente majore, ci relatează întâmplări cotidiene, uneori derizorii, din planul doi al tabloului istoric. Sau, pur şi simplu, imaginate. Treaba lui Neculce e să povestească şi să lase cititorul cu gura căscată; el calcă nonşalant graniţele cronologice, zăbovind pe o imagine, un portret sau o bârfă şi, bucurându-se sau văicărindu-se, blamează, e ironic sau sarcastic. Are plăcerea faptului divers, se pitulează în spatele evenimentului cunoscut şi brodează. Participă afectiv la toate relatările adaptând tonuri potrivite pentru fiecare situaţie, astfel încât textul său capătă mai degrabă aspectul unei naraţiuni cu personaje decât al unui document istoric.
Nu ca un „capitol de istoria românilor”, cum zice Iorga, trebuie legendele citite, ci ca întâia noastră operă originală de imaginaţie, spune Nicolae Manolescu.
Şi, conchide Sadoveanu, Neculce se defineşte prin puterea de expresie şi simplicitate. Iar Călinescu surprinde aici, ca şi la Creangă mai târziu, ticuri de rural: ingenuitatea şireată, obişnuinţa de a se socoti neghiob crezându-se totuşi deştept („Aşa socotesc eu cu firea mea această proastă”), proverbialitatea, filosofia bătrânească, văietătura, darul de a povesti.
S-a afirmat în istoriile literare ante decembriste că Ion Neculce este întâiul culegător de folclor din cultura noastră. Fals. Neculce nu culege folclor ci îl îngurgitează şi-l rumegă (scuze, doamnelor!), producând literatură, la graniţa fragilă dintre realitatea consemnată istoric şi mitologia referitoare la eveniment.
De aici, o operă care oferă literaturii culte subiecte, evenimente, personaje, un autentic izvor de apă vie… Şi s-au adăpat la sursă, cu folos pentru literatura română, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, George Coşbuc.
De aici, pitorescul unor descrieri din „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă”, Sadoveanu trăgând şi el cu ochiul în cronicile bătrâne, dar luând distanţă de simpla imitaţie a limbajului istoric şi propunând un limbaj propriu: Neculce nu mai e un model ci un izvod al parfumului de epocă.
În general, „istorioarele” lui sunt relatări succinte ale unor fapte consemnate de tradiţia orală (se aude din oameni vechi şi bătrâni că) sau consemnate în cronici (după cum scrie letopiseţul). Sursele – locale sau externe – sunt necitate decât arareori, când se supără Neculce: Numai mă mir de Miron logofătul că au acoperit acest lucru de nu l-au scris (episodul „Dumbrava Roşie”, netăgăduit în letopiseţul leşilor).
Ceva mai consistente sunt povestea celor doi copii care-şi caută norocul la Ţarigrad – unul ajungând vizir, celălalt, domn în Moldova, şi relatarea peripeţiilor lui Nicolae Milescu Spătarul, „Cârnul” – cum îl răsfaţă Neculce. Grec cu studii la Constantinopol, diplomat la Berlin, Stockholm şi Paris, plecat de la Vaslui pe ruta Iaşi, Ţara Leşească, Ţara Nemţească, Moscova, Petresburg, Siberia, Împărăţia chitailor şi retur, Milescu e chiar un personaj epic. Şi dacă prima istorisire are un parfum oriental, amintind de Halima, cea de a doua prin spectaculozitatea aventurilor poate inspira un incitant serial NETFLIX.
Cităm, concluziv, o bijuterie semnată de Nicolae Manolescu: Cu Neculce revin în forţă, în proza noastră istorică, spiritul popular şi oralitatea ajutate de un talent de narator incomparabil, care compensează îngustimea concepţiei şi netemeinicia culturii. Cel mai mare povestitor român de până la Creangă şi Sadoveanu este un bătrân din secolul al XVIII-lea plin de parapon (n.r. – capricii/ pizme/ ranchiune/ arţag…) şi bârfitor ca o babă. Aferim. După aceasta, vorba lui Neculce, nu pot decât să zâmbesc a râde.
Neculce Ion, boier român (1672-1745), hatman în timpul lui Dimitrie Cantemir (1711) şi mare vornic al Ţării de Sus sub Grigore II Ghica (1731); începând din 1733, a scris, cu talent de povestitor, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (relatare a evenimentelor petrecute în Moldova între 1661-1743) precedat de O samă de cuvinte, colecţii de istorioare şi legende (livreşti sau populare) despre domni, cu precădere despre Ştefan cel Mare.
Mircea ZAHARIA