1916, Tristan Tzara se numără printre promotorii dadaismului
Mare admirator al operei Wagneriene Tristan şi Isolda, tânărul moldovean Samuel Rosenstock şi-a alcătuit un pseudonim literar cu o sonoritate aparte, memorabilă: Tristan Tzara, varianta „trist în ţară” fiind puerilă. De altfel, se număra printre admiratorii poeziei lui Macedonski. Pe când era încă elev la Liceul Sf. Sava, a publicat împreună cu Marcel Iancu şi Ion Vinea revista Simbolul, din care au apărut patru numere. La absolvirea liceului, deşi dorise să intre la Politehnică, părinţii l-au înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. A produs o ruptură definitivă între el şi tatăl său când s-a hotărât, brusc, să plece la Zürich. Acolo l-a reîntâlnit pe Marcel Iancu şi, împreună cu Hugo Ball, a deschis Cabaretul Voltaire, publicând şi o revistă cu acest nume. În iulie şi în decembrie 1916 grupul dezlănţuie revoluţia estetică intitulată Dada. La începutul anului 1920 va ajunge la Paris pentru a-l cuceri în favoarea Dada. Aici s-a angajat în activităţi tumultuoase cu André Breton, Philippe Soupault şi Louis Aragon pentru a şoca publicul şi a dezintegra structurile limbii. Va căuta o sincronizare teoretică cu bolşevismul. Treptat, mişcarea se va stinge. Tzara se va apropia de suprarealism, dar se va distanţa când suprarealiştii au atacat Dada. Prin 1936 va ajunge în Spania şi cântă victoria potenţială a republicanilor. Reîntors în Franţa va fi militant comunist, însă va părăsi partidul roşu când armata sovietică va invada Ungaria.
Lucrările sale de maturitate încep cu L’Homme approximatif (1931; Omul aproximativ) şi continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur) şi La Face intérieure (1953; Faţa interioară). Ca formă de exprimare artistică se va întoarce la ceea ce condamnase.
Pentru a face o poezie dadaistă
Luaţi un ziar. Luaţi o pereche de foarfeci. Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre. Decupaţi articolul. Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ. Agitaţi-l încetişor. Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage. Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna. Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.
Din Manifest despre amorul slab şi amorul amar, 1920
Tristan Tzara
1924, Victor Brauner a avut prima expoziţie de pictură
Întrucât familia Brauner se mutase temporar la Viena, viitorul pictor va urma cursurile şcolii primare în capitala Imperiului Habsburgic, apoi, revenit cu familia în ţară, în preajma declanşării primului Război Mondial, îşi va continua studiile la Şcoala Evanghelică din Brăila. Obţinând bacalaureatul, s-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1921, urmând şi cursurile Şcolii particulare de pictură a lui Horia Igiroşanu. La început a fost atras de Cezanne, pictând un număr de peisaje în această manieră la Balcic. Curând va încerca şi alte stiluri, mai cu seamă cele la modă, rezultatul concretizându-se în prima expoziţie personală, vernisată în 26 septembrie 1924 la Galeriile Mozart.
Întâlnirea cu Ilarie Voronca va conduce la apariţia interesantei reviste 75 HP, în care va publica manifestul Pictopoezia. Între 1928-1931 va colabora cu desene la revista bucureşteană Unu, deşi, în 1930 se stabilise în Paris. Acolo va adera la mişcarea suprarealistă. Îl întâlneşte pe Brâncuşi, care-l iniţiază în arta fotografică.
Tot în această perioadă se împrieteneşte cu poetul evreu Benjamin Fondane şi îl întâlneşte pe Yves Tanguy, care-l va introduce mai târziu în cercul suprarealiştilor.
Locuieşte pe strada Moulin Vert, în acelaşi imobil cu Giacometti şi Tanguy.
Pictează Autoportretul cu ochiul scos, temă premonitorie. Revenit în Bucureşti prin 1935 va intra şi în rândurile PCR, la modă printre intelectualii evrei, însă militantismul îl va lăsa rece, el preferând libertatea de creaţie şi de exprimare. Se va întoarce în Franţa, lucrând în diferite oraşe şi la Paris, unde îşi va pierde ochiul stâng într-o încăierare. Va lucra şi în Italia. Foarte apreciat de francezi, va fi ales să reprezinte Franţa la Bienala de la Veneţia din 1966.
Fiecare tablou pe care îl fac este proiectat de izvoarele cele mai adânci ale angoaselor mele.
Victor BRAUNER
1926, în 21 februarie, Jean Yonnel debutează cu rolul Don Rodrigue din Cidul de Pierre Corneille, la Comedia Franceză
În anul 1934, un film făcea săli pline la Paris, un Paris care, deşi mereu progresist şi avangardist, socotea subiectul prea curajos, prea „împotriva curentului”. Filmul se numea „Amok” de Fédor Ozep şi era jucat de doi actori de primă mărime ai scenei franceze: diva absolută Marcelle Chantal şi Jean Yonel.
Tineri şi frumoşi, cei doi actori stârneau comentarii şi şuşoteli printre romanticii, visătorii şi aventurierii spectatori care se îmbulzeau în săli să-i vadă. Nu lipseau nici zvonurile despre o idilă ce s-ar fi născut în timpul filmărilor între cei doi protagonişti. Chiar în franceză pseudonimul artistic are rezonanţă românească.
Născut la Bucureşti, pe numele său adevărat Jean-Esteve Schachmann, după ce jucase la Teatrul Odeon, pleacă la Paris foarte tânăr şi devine unul dintre cei patru actori români membri ai Comediei Franceze, alături de Eduard Max, Maria Ventura şi Elizabeth Nizan. A fost angajat abia în 1926 şi s-a evidenţiat mai ales în roluri de tânăr tragic şi romantic, dar devine societar după numai trei ani. A avut o carieră fulminantă, jucând pe multe scene ale lumii alături de Sarah Bernard şi Mounet Sully, iar Henry de Montherlant îl preferă pentru rolul regelui Ferrante din La Reine Morte. Critica îl socoteşte „un actor exigent, onest, riguros şi scrupulos”. Între anii 1913 – 1966 a jucat în peste 30 de filme regizate de Abel Gance, Maurice Tourneur, Jean Delannoy sau Julien Duvivier etc. alături de Pierre Renoir, Suzanne Desprès, Jean-Louis Barrault, Bourvil, Jean Marais. Din 1947 a fost profesor la Conservatorul Naţional de Artă Dramatică iar în 1954 este ales decan. Generaţiile de studenţi şi contemporanii lui îşi amintesc de el ca de un mare actor de tradiţie clasică.
M-am întors şi m-am trezit nas în nas cu Jean Yonnel. În timp ce Julien Bertheau, un june prim a cărui gentileţe era proverbială nu m-a prea îngrijorat, Jean Yonnel, cu înălţimea lui, cu prestanţa lui, cu prestigiul şi vocea lui de dincolo de mormânt care l-a ridicat la rangul de mare tragedian, m-a impresionat profund. (august 1944 – Paris sur scene) (Christian GRENIER)
Red.