Reforma second hand

 

Încep cu nişte numere, nu de dragul lor, ci pentru stabilirea unui adevăr autentificat de istorie cu privire la neamestecul politicului şi al improvizaţiei în ceea ce însemna conducerea de odinioară a unităţilor de învăţământ, măcar a şcolilor primare. Am cules datele din istoria unei şcolii din Neamţ, pentru că le cunosc foarte bine, fiind şi eu absolvent al acelei şcoli rurale.

Între anii 1869-1900, România a fost condusă de un rege şi 33 (treizeci şi trei) de guverne, de diferite culori politice. În tot acest timp, şcoala cu pricina l-a avut institutor şi „diriginte” (aşa se numea atunci) pe eruditul Constantin Darius.

Între anii 1900-1930, ţara a numărat patru regi şi douăzeci şi cinci de guverne, iar şcoala amintită, funcţionând cu 3-5 posturi, a fost condusă de învăţătorul Gheorghe Cojocaru, cu toate că a avut, după primul Război Mondial, câţiva ani, şi clase gimnaziale.

Din anul 1930 şi până la sovietizarea învăţământului românesc (1948), în România, după doi regi siliţi să abdice, s-au înscăunat mai mulţi preşedinţi. Deşi au fost din nou multe guverne, şcoala cu pricina a fost condusă în tot acest timp de un singur director, învăţătorul N. M.

Prin urmare, mureau, abdicau şi se schimbau regii, se succedau zeci de guverne, vreo 90 la număr, iar o şcoală comunală, în tot acest interval de 79 de ani, a avut doar trei directori, doi dintre ei până s-au pensionat, al treilea fiind demis de comunişti, exilat şi împins spre moarte prematură.

Se spune că în România regală, ca şi azi, la schimbarea guvernelor se schimbau mai toţi slujbaşii, de sus până jos, până şi moaşele comunale. Dacă e aşa, atunci cum se explică duratele mari ale directoratelor de şcoli primare? Să ţii pe post vreme de 30 de ani dascăli care nu au dat concurs pentru ocuparea postului, ci au fost numiţi ţinând seama de calităţile lor de educatori? Asta nu era o raritate, o eroare, ci a fost o regulă, o garanţie a stabilităţii, ordinii şi calităţii procesului didactic. Din şcoala cu pricina a roit ca dintr-un stup sumedenie de intelectuali.

Voi fi întrebat: Dar noul? Dar reforma? Dar lupta cu …? Dar lupta contra …? Bag seama că noul şi reforma tocmai acei directori le implementau, fiindcă erau aleşi din rândul celor mai competenţi, mai culţi (Constantin Darius vorbea curent şase limbi, după cum atestă Constantin Luchian în cartea sa despre istoria şcolilor nemţene.), mai dispuşi să introducă noul în şcoala lor. Să nu uităm că ei au pus în mişcare reforma haretiană, pe care o amintim şi acum cu oarecare nostalgie. Şi sunt convins că nu-i preocupau defel „lupta cu” şi „lupta contra”, ci „şcoliţa” lor, adesea adăpostită într-o hardughie acoperită cu stuf, că atâta putea atunci statul român.

Trecem dincolo de anii 1948 – 1989, peste schimbările şi hibele învăţământului din acea epocă, şi băgăm de seamă desele şi uneori straniile mişcări zgomotoase ce se iscă acum în lume, nu doar la noi, sub tutela cuvântului sacramental „reformă”. M-am oprit aici doar la una dintre formele fără de fond realizate de dragul modei, la regimul directorilor de şcoli primare şi gimnaziale, promovaţi prin concurs şi ţinuţi temporar pe post, ca preşedinţii de ţară. Poate fiindcă avem un preşedinte cu dăscălia ca meserie de bază …

Găselniţă. Şcoala românească nu de astfel de „reformă” are nevoie, şi nici de înlocuirea vechilor vocabule cu altele, mai englezeşti ori mai latineşti, ci de o adevărată REVOLUŢIE, de (1) un nou tip de dascăl, definit prin modul de a gândi rostul nou al şcolii, nu are nevoie de fleacuri calendaristice etc., ci de (2) o nouă structură pe verticală şi (3) un nou program, despre care citesc cu mare interes în literatura străină, de specialitate, câtă mai supravieţuieşte în globalizarea prin imitaţie, second hand.

Povestea cu profeţii grăind în pustiu, nisipului şi vânturilor, e fumată de prea multă vreme, ca şi mulţumirea de sine, ca şi spiritul funcţionăresc, ca şi lipsa selecţionării pentru învăţământ a celor cu vocaţie, ca şi lipsa de orientare profesională a viitorilor dascăli, ca şi plasarea permanentă a şcolii drept a cincea roată la căruţă, ca şi amestecul politicului unde nu-i fierbe oala, ca şi …

Exempla docent!

Prin anii 30 ai veacului trecut, când naţional-ţărăniştii au cedat puterea către liberali, tânărul revizor şcolar de Neamţ (Avea doar vreo treizeci de ani.), fruntaş ţărănist, s-a întors la şcoala sa, unde era director, fiind înlocuit la revizorat de C.L., liberal, un stâlp al şcolii nemţene de pe vremea aceea, bărbat de mare cultură, deosebit de competent.

Una din primele inspecţii în judeţ a făcut-o C. L. fostului revizor, taman când acela se afla în clasă. S-a aşezat cuminte în ultima bancă şi a aşteptat cu răbdare să sune clopoţelul de recreaţie. În pauză, cei doi au intrat în cancelarie, unde cel asistat i-a ţinut inspectorului următoarea cuvântare veselă, de întâmpinare:

– Costică, dacă ai venit la noi cu gând de şicane politice, am pentru tine, după uşă, o coadă de greblă, nouă şi lucioasă. O pot măsura pe spinarea ta! Dacă nu vii cu gânduri belicoase, atunci mai întâi ai să bei o cafea, că eşti obosit de drum lung, şi pe urmă stăm de vorbă.

Revizorul, fruntaş judeţean al P.N.L., s-a amuzat copios, fiindcă descinsese la directorul ţărănist cu un scop deosebit de incitant: tocmai se pregătea să scoată o revistă a învăţătorilor din Neamţ şi avea nevoie de colaboratori competenţi. A găsit. Cinci la număr. Semnăturile lor apar în prima serie a revistei „Apostolul” (1934 – 1942).

Mi se pare un model bun de aplicat şi azi! Dincolo de politică …

N. B. Nu am cerut cuvenitul consimţământ de la urmaşii lui C. L.; prin urmare, nu am primit permisiunea dumnealor, de a folosi numele eminentului revizor şcolar liberal; dar sunt sigur că toţi cititorii revistei „Apostolul” îl cunosc.

 

Mihai-Emilian MANCAŞ