După cum afirmam în materialul anterior, nu intenţionez să prezint o „lecţie” de istorie, ci să explic unele evenimente care s-au derulat în decursul celor două milenii de creştinism şi care au condus spre scindarea Bisericii Creştine în mai multe culte şi grupări religioase (ortodox, romano-catolic, greco-catolic, protestante, neoprotestante etc.).
Marea Schismă din 16 iulie 1054 a reprezentat consecinţa accentuării treptate a divergenţelor dintre Biserica Romei şi cea din Constantinopol. Începând din secolul al V-lea, s-a adâncit prăpastia dintre Biserica latină şi cea greacă. Biserica greacă este legată de puterea bizantină, iar papalitatea manifesta o atitudine politică împotriva împăratului de la Constantinopol. Ambii lideri religiosi (patriarhul de la Constantinopol şi papa de la Roma) se considerau conducătorii întregii lumi creştine. Episcopii Romei şi-au luat titlul de „papă”, intervenind în jurisdicţiile altor episcopi din Apus. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii.
Astfel se poate vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios iar, pe de altă parte, de cauze dogmatice (privind învăţătura de credinţă) şi cultural. În anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare, Europa creştină devine bicefală, din punct de vedere politic. Atât Carol cel Mare, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea teritorială romană. Totodată, diferenţele culturale se adâncesc: în Orient nu se cunoştea limba latină, iar Occidentul nu vorbea limba greacă.
În secolele IX-X, cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie privind evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, Biserica Orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei.
Divergenţele liturgice şi doctrinare vor separa şi mai mult cele două Biserici. În multe aspecte, pentru răsăriteni, schimbarea ritualului echivalează cu schimbarea credinţei. Existau patru divergenţe majore. În primul rând, cea legată de adaosul Filioque, introdus în formularea Simbolului de Credinţă (Crezul creştin, alcătuit la primele două sinoade ecumenice: Niceea, în anul 325 şi Constantinopol 381). În articolul VIII din Crez, mărturisim: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.” După sinodul local desfăşurat la Toledo în anul 589, apusenii au introdus în acest articol formula conform căreia Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul (Filioque). Cea de-a doua diferenţă consta în rânduiala tainei împărtăşaniei: folosirea azimei (pâine nedospită) în vest şi a pâinii dospite în est. Celibatul preoţilor, obligatoriu în Occident, în timp ce preoţii Bisericii Răsăritene se puteau căsători (o singură dată, înainte de a fi hirotoniţi), a reprezentat al treilea punct divergent. Ulterior (secolele XII-XIII), se va adăuga şi problema purgatoriului (loc intermediar între rai şi iad, unde, după moartea omului, sufletele stau o perioadă pentru a se purifica şi a putea ajunge, ulterior, în rai), concept pe care creştinii ortodocşi nu îl acceptă.
În anul 1050, bizantinii din sudul Italiei au fost forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularie (1000-1058), răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la adaosul Filioque şi la folosirea azimei la împărtăşanie. Urmarea refuzului acestora, patriarhul închide toate bisericile latine din capitala imperiului, în anul 1053. Ulterior va adopta o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leon al IX-lea (1002-1054) al Romei, care, în anul 1054, trimite la Constantinopol, o delegaţie condusă de Cardinalul Humbert de Silva Candida (1000-1061), pentru a negocia şi aplana situaţia creată.
Pe lângă tensiunile deja existente, personalitatea celor trei reprezentanţi (patriarhul Mihail Cerularie, Papa Leon al IX-lea şi cardinalul Humbert) implicaţi a creat o conjunctură favorabilă rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi recuperase forţele şi autoritatea după reforma generată de mişcarea de la Cluny, iar patriarhul Mihail Cerularie era un om ambiţios şi influent, ceea ce oferea şanse minime ca întâlnirea să ducă la înţelegerea celor două biserici.
După prima întâlnire cu delegaţia papală, Mihail Cerularie a refuzat să mai negocieze, fiind afectat de comportamentul membrilor delegaţiei cu care nu ajunsese la consens. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea unei bule de excomunicare împotriva patriarhului, care a fost aruncată pe Sfânta Masă din altarul catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol, în data de 16 iulie 1054. Astfel, patriarhul bizantin şi credincioşii Bisericii Orientale au fost excomunicaţi de către papă. La rândul său, patriarhul Mihail Cerularie a convocat un sinod pe data de 24 iulie 1054, în cadrul căruia a rostit anatema împotriva papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert şi membrilor delegaţiei. Astfel, Biserica Creştină s-a scindat în Biserica Apuseană (numită ulterior, Romano-Catolică) şi Biserica Răsăriteană (Ortodoxă). Vina pentru care s-a ajuns la această ruptură, şi-au aruncat-o reciproc, occidentalii şi orientalii, chiar dacă fiecare parte a avut propria „contribuţie”.
Deşi ruptura dintre cele două biserici nu a fost conştientizată imediat, iar ulterior au existat mai multe încercări de refacere a unităţii de credinţă, consecinţele Schismei se resimt până astăzi. (va urma).
Dr. Mihai FLOROAIA