Cuprins de o dulce şi blândă evlavie, fulgerat de aripa veciei cutremurătoare, M.S. (Măria Sa), Mihail Sadoveanu se lasă ademenit de ispitirile poeziei. Echinocţiul sloboade lumina, preamărind clipa, înveşnicindu-i făptura prin cuvânt, iar rostirea se împlineşte în profunzime, tulburând pentru o clipă, semnul/somnul celor ce sunt. Stejarul ne apare ca imaginea vieţii în încercarea de a cuprinde cerul, de a surprinde lumina, când te încearcă iubirea şi ispitirea cunoaşterii. După ce a colindat hotarele nehotărâte ale limbii române, după ce a rotunjit, în rostirea românească autentică, natura etern-umană, după ce a turnat în faguri de rostire gândul românesc, iată-l pe Mihail Sadoveanu ademenind frăgezimea transparentă a poeziei, cucerit de ispita ei dulce, fermecându-l, fulgerându-l. Poezia face să răsară stări care par lămurite în focul împlinirii, în desăvârşirea formei, în arderea pură a focului interior.
DAIM e un cristal sonor, o transparenţă vie a sufletului însetat de moarte. Transparenţa înlesneşte efemerului să izbucnească în jerbe lirice, încât înţelesul se pierde enigmatic, fără urmă. Amiaza se răsfrânge în lumina nefirească a uimirii. Iubirea ispiteşte firea într-un zbor care atinge înălţimile şi profunzimile nebănuite ale fiinţei înseninate întru eternitate.
DAIM e cartea fiinţei sadoveniene, cutremurate, luminate şi desferecate: Viclenia ei va fi curăţia. Ea fiind Mireasa sau Moartea. Foirea, Foşnirea, desfolierea clipelor/aripilor ne apar toate ca un zbor înfiorat de cuvânt. EA e aceea care zâmbeşte şi va păşi spre EL într-o strălucire îngheţată. Energia latentă e înfiorată de fiorul rece al schimbării la faţă. EA nu e decât hieroglifa care învie.
DAIM e cartea unei convertiri ispititoare şi a unei conversiuni de semne încifrate, răsfrângere întru existenţa anonimă, dar care prinde făptură prin cuvânt, prin grai/rostire, prin cunoaştere/uimire, prin înfăptuire/împlinire. DAIM poate fi considerat Luceafărul lui Sadoveanu. Hyperion este Cel-fără-bucurie (Ac-Ta). Demiurgul este zeul Tasfa (Tatăl Stihiilor şi al Fatalităţii). Fata e Cea-care-zâmbeşte (Dulce-mplinită). Pe pământ, în cercul strâmt, muritorii de rând trăiesc într-o lumină de gheaţă. Spre deosebire de Luceafărul eminescian, în DAIM-ul sadovenian, Cel-fără-bucurie ascultă şi împlineşte rostul firii, ca slujitor al Tainei, ca întrupare a Demiurgului în lume; purtător de semn, el îi împlineşte înţelesul. Lumea sadoveniană devine eternă prin citirea semnelor care ascund abisuri ameţitoare, dar care nu smintesc pe receptor, pe interpret, pe lector: De la duhul tău încotro să plec?/ Şi de la faţa ta unde să fug?/ Să mă sui în cer? Acolo eşti!/ Să-mi aştern sub pământ? Iată-te!/ Să mă ridic pe aripile luceafărului?/ Să sălăşluiesc în prăpastia mării?/ Şi-acolo dreapta ta m-ajunge şi m-apucă./ Zis-am: întuneric să mă-nvăluie/ Şi noaptea lumea mea să fi e!/ Dar pentru tine bezna nu se-ntunecă/ Şi noaptea ca ziua luminează,/ Întunericul tău e ca şi lumina!/ De mânia ta, Doamne/ Numai întru tine mă va adăposti! Citirea semnelor este un act sublim. Poetul Gheorghe Tomozei a propus o cheie pentru citirea titlului sadovenian: DAIM, Doamnă Aleasă a Inimii Mele.
DAIM e cartea unei mărturisiri smerite, o cântare a cântărilor sau, cum scria Gheorghe Tomozei: Daim e cartea de mărturisire a unei iubiri vinovate şi smerite. O Cântare a Cântărilor. Carte de crepuscul, de taină învinsă. Fiinţa se lasă cuprinsă şi surprinsă de iubire: Ca-n clipa unei sacre epifanii. Clipa eternă face să se cutremure veşnicia întreagă, clipa dintâi, genuină, epifanică. E momentul când timpul uriaş, ca o reptilă preistorică (sugerând haosul), încremeneşte, ademenit fiind de ispitirea făpturii, a formei ca matcă întemeiată prin cuvânt, a vicleniei naive, a închipuirii senine. Genunea eternităţii e ameninţată de dihania vechimii. Trecutul devine monstruos (o salamandră uriaşă, greoaie) atunci când nu e trecut prin focul cuvântului, când nu e ispitit de formă, de întruchipare, de întrupare. Flacăra închipuirii, logosul jertfitor şi întemeietor înlesnesc trezirea, epifania, regăsirea de sine, împlinirea. Ac-ta este fiul risipitor, cel prin care se împlineşte o aspiraţie nemărturisită, cel fără de care Bucuria (simplă) nu ar fi posibilă: Căci s-a acumulat în mine totul ce-i/ Neîmplinit în toţi strămoşii mei,/ Tot ce-au lăsat să treacă în regres,/ ce n-au simţit şi ce n-au înţeles.
Tot ce-i neînţeles, părăsit în trecut, va ameninţa înţelesul de acum, iar acesta se va răzbuna. Trecutul neexplicat devine opac, iar prin cuvânt, timpul devine făptură, întrupată în clipa de acum, eternă. Iubirea e cea care face ca timpul să devină făptură, să se preschimbe în cuvânt, preamărind clipa trezirii, când trecutul se întrerupe şi devine un Acum etern! Soarele negru eminescian devine la Sadoveanu un negru rotitor, iar veşnicia curge ruptă-n ore negre. Trecutul mort învie prin cuvânt, iar sufletul înfiorat de cuvânt devine transparent, o transparenţă vie în care literele sunt hieroglife eterne: Lumină lină,/ Hierogramă de stele.
Prin iluminări de o clipă, Sadoveanu înseninează veşnicia, dând câte un nume Celei-care-zâmbeşte, identificând-o prin multiplicarea numelui. Trezirea timpului înseamnă rostire prin cuvânt, când se luminează calea, când se deşteaptă clipa, când se întrupează zborul neîntrerupt. Singur fiind, nu vei ajunge decât în pustiu. Târziu. Însoţit fiind, vei rătăci, dar te vei regăsi prin cuvânt. Ea, Femeia, este cea care înlesneşte cunoaşterea, comunicarea, regăsirea de sine, depăşirea condiţiei umane, stăpânirea naturii oarbe, ispitirea firii prin viclenia semnului, ca putere a înţelepciunii. Sânzienele sunt semnul echilibrului, al păcii interioare, al împăcării de sine, când toate par să-şi mărturisească ceva tainic. Echinocţiul de primăvară e semnul nestatorniciei şi al nestăpânirii, al capriciului şi al vicleniei.
Iubirea potoleşte devălmăşia, consfinţind ceea ce se impune de la sine: De dincolo de-ntâia stea/ Ce s-a aprins în senin,/ Dincolo de candela/ Celui ce stă peste vreme. Iubirea înseamnă desfacere de lut, căutarea înfrigurată a clipei care durează cât o eternitate. Diminutivele îmblânzesc şi apropie făptura: făclioară, guriţă, ochişori, sânişori. Umbra cuvintelor înseamnă înţelesul care nu poate fi înstrăinat, oricât am invoca soarele personal şi dumnezeiesc. Ca şi Eminescu, Sadoveanu eternizează fiinţa românească în hotarele sublimului, lămurind-o şi fixându-i veşnicia. Clipa suspendată, eminesciană, ca pecete şi nimb, devine reper absolut, clipă neclintită, în creaţia lui Sadoveanu: Domnul Dumnezeul meu n-a pus număr timpului său, ca oamenii; toate faptele, toate evurile, toate roirile de încercări nenumărate cât nisipurile oceanelor îi sunt prezente şi juxtapuse. Domnul Dumnezeul meu n-are niciuna din înfăţişările revelate; e cuvânt, după versetul Evanghelistului. Spiritul său e în inteligenţa florilor şi a cristalelor, în moneră şi în bobul de grâu, în energia vânturilor şi a valurilor, în codri şi în ierburile pustiilor: în viaţă şi în moarte, care sunt acelaşi lucru. La judeţul său ne aflăm toţi din toate veacurile noastre. Clipa sa neclintită şi toate viscolele veacurilor noastre sunt una.
DAIM pare a fi o tresărire (o părere) eminesciană târzie, fulgerată de minunea clipei întrupate într-un zbor demiurgic, epifanic, lămuritor, jertfi tor, uimitor de liniştitor. Cuvintele se întrupează în amiaza firii, când se văd pe sine şi se schimbă la faţă, cutremurate, căci se pare că trăim în lume.
Gheorghe SIMON