Se spune că ar exista pe pământ şi popoare care nu au sentimentul locului de origine. Prin simplul fapt că progeniturile au fost concepute în eprubete, iar acestea din urmă plasate în imponderabilitate preţ de şapte luni, următorii şapte ani fiind afectaţi de părinţi – roboţi. Mutanţii nu mai posedă memoria edenică. Iar însemnul vetrei pentru ei nu mai este unul convertibil, existenţial, spiritual.
Cu o altă ocazie vorbeam despre destinul unui emigrant moldovean, devenit în scurt timp, peste ocean, milionar. O ducea bine în plan socio-economic, însă deficitul lăuntric, sufletesc i-a transformat existenţa într-un chin veritabil…
Este oare acest sentiment al vetrei părinteşti ceva la fel de inexplicabil cum e dorul, de pildă? Deunăzi, acasă la Dumenii mei, discutam cu tatăl meu, la venerabila vârstă de 94 ani, în timp ce focul în vatră se făcuse jar, iar o strănepoată încerca să memoreze acest cuvânt: vatră.
– Ca să vezi, Toadere, în casa asta bătrânească s-a mai păstrat vatra de demult. Asta înseamnă un loc gândit anume pentru a face focul în casă, lipit cu un strat gros de lut. Prin părţile noastre vatra era situată în locul din spate al tinzii, pe o temelie din piatră sau din pământ. Pe vatra înălţată se construieşte cuptorul, iar la gura lui – hornul. Toată viaţa familiei se ţine pe aceste elemente existenţiale – vatra, cuptorul şi hornul. Acest loc vital asigură încălzirea încăperii, gătitul mâncării şi, în trecut, era şi o sursă de iluminat în orele serii. Peretele din tindă avea prevăzută o deschizătură pe unde intra şi ieşea mâţa.
Vatra este şi locuşorul apărat de unul sau doi pereţi, dintre plită şi horn, în care poate intra femeia care găteşte, se poate aşeza la cald un bătrân sau un copil; la fel şi suprafaţa plană care prelungeşte cuptorul în afară şi pe care se poate şedea sau dormi (absolut paradoxal că unii moldoveni din cale afară de „inventivi” la un moment i-au zis şi „lejancă”, ştim noi sub influenţa cui); în sfârşit şi acea parte din lăuntrul cuptorului de pâine unde se face focul şi pe care se sprijină boltitura.
Vatra semnifică locul stabil, cămin, casa unde te-ai născut, cuibul părintesc. Dar vatră mai înseamnă şi un anumit teritoriu din moşia satului. La vatra satului se adună cu anumite prilejuri întreaga colectivitate, aici se desfăşoară horele de sărbătoare, jocul de hram, nedeile şi târgurile de peste an etc.
Şi îmi destăinui tata cum, pribeag prin Europa, fiindcă a ajuns cu războiul până la Berlin, gândul îi era acasă, la vatră. Mulţi consăteni au murit cu imaginea din urmă a vetrei şi a celor dragi. Fiindcă aşa suntem noi, românii, nu umblăm cu şatra în căruţă şi nu jinduim la vatra altora. Suntem statornici pe aceste locuri, iar convieţuirea de milenii în aceeaşi vatră sfinţeşte numele unui deal sau văi, stânci, ape. Vatra şi moşia satului sunt pentru consătenii mei noţiuni sacre.
A pierde vatra e ca şi cum ai pierde totul. La noi înţelesul de vatră este de nedespărţit de ceea ce numim datină sau obicei, tradiţie. Copilăria cu basmele buneilor constituie temelia acestei imagini a vetrei – locul unde te-ai născut, ai fost fericit, ai trăit clipele dulci fără griji şi necazuri. Cei ridicaţi de la vatră, mânaţi cu forţa pe alte meleaguri, i-au dus dorul, fiindcă a pierde vatra e ca şi cum ai pierde totul.
Anume de aici, de la vatră, ne alegeam cu acea rezervă de forţă invizibilă, de energie şi credinţă – călăuzitoare şi ocrotitoare. Numai la noi se spune din timpuri imemorabile că soldatul s-a întors la vatră, nu pur şi simplu acasă – a fost lăsat la vatră, ce înseamnă incomensurabil mai mult ca valoare semantică şi mai ales spirituală.
De când e lumea, după ce tinerii se căsătoresc, rudele vin în ajutor la construcţia casei, să aibă şi ei vatra lor. Istoria românilor cunoaşte exemple când vatra satului unea oamenii prin relaţii consangvine, de rudenie prin alianţă şi spirituale, dăinuind chiar şi o mie de ani. Atât timp cât pământul aparţinea acestor familii nici fetele nu părăseau vatra – erau interesate să-şi menţină întreagă zestrea cea mare – moşia, pământul. Şi mai există o putere catalizatoare, aidoma unui magnet ce te ţine atras la vatră – cimitirul cu liantul său de veşnicie, moşii, semnificând rosturi de origine, esenţe ale fiinţei noastre etnice.
Sinonimă cu statornicia
În limba italiană, deloc întâmplător, pentru a exprima noţiunea românească de vatră este utilizat cuvântul focolare, din latină focum lares, care ar avea acelaşi sens prin extensie – casă ori familie.
Din cele mai vechi timpuri sacralitatea igneică a vetrei ne apare în relaţie cu unele semnificaţii ale cultului strămoşilor. Acumulând puterea celor defuncţi, forţele miraculoase ale eroilor trecuţi din viaţă, spiritele lor unite într-un tot ce îi apără pe urmaşii urmaşilor, pe familiile şi neamul acestora, vatra este sinonimă cu statornicia.
La strămoşii noştri romani zeiţa Vesta era considerată protectoarea căminului, a casei şi a familiei. Romanii aveau mai multe obiceiuri legate de locul sfânt al vetrei. Bunăoară, înainte ca mireasa să meargă la casa mirelui, socrul mic îndeplinea în faţa vetrei actul de traditio, un fel de eliberare/ scutire de obligaţiunile pe care fata le avusese până atunci în familia sa. După aceasta urma deductio in domum, când mireasa era chemată în faţa vetrei socrilor săi împreună cu mirele. Aici, viitorii soţi efectuau ritualul confarreatio, în cadrul căruia aduc o ofrandă, varsă vin pe vatră, spun rugăciuni, mănâncă împreună din aceeaşi prăjitură. Se considera că de acum înainte femeia are aceeaşi zei, aceleaşi rugăciuni şi sărbători ca şi soţul.
Şi geto-dacii practicau curent depunerea de ofrande, jertfe; după cum se ştie, acestea făceau parte din ritualurile magico-religioase ale cultului zalmoxian. La traci, care adorau focul sacru, acest cult era simplu: întotdeauna în altarul/vatra casei se aflau cărbuni aprinşi, peste care se aduceau sacrificii: mirodenii, untdelemn, grăsimea animalelor sacrificate. Fumigaţia în vatră cu sămânţă de cânepă şi alte ierburi, până în zilele de azi folosită de ţăranii noştri, era cunoscută şi în leacurile şi în descântecele „lui Zalmoxis”, dar şi medicului grec Dioscurides, din vremea lui Nero. Păcat că elenii au înţeles fenomenul ca un fel de narcotizare specială, ţinând loc de beţie.
Despre „căţeii de vatră” din Buridava dacică ştiu doar arheologii şi muzeografii. În legătură directă cu un cult al vetrei era sacrificarea berbecilor şi taurilor în cinstea divinităţilor. Marginea vetrei la daci era împodobită cu reprezentări plastice fixe sau mobile.
Se pare că mitul central al morţii creatoare, cu referinţă la temeinicia construcţiilor, sacrificiul, adică jertfa ce trebuia adusă pentru ca vatra să nu se năruie, cunoaşte o vechime multimilenară, încă de la începuturile istoriei umanităţii, actul ca atare fiind de o samă cu religia. Aceste ofrande erau adresate spiritului pământului, îngerului păzitor al casei drept un act propiţiator. Prin aceasta se urmărea asigurarea bunăstării şi sănătăţii oamenilor, animalelor şi recoltelor, apoi protejarea casei şi a familiei de tot ce e malefic, dar, în primul rând, probabil, răscumpărarea de la spirite a locului ales care se cheamă vatră. Dacă la început preţul jertfei era viaţa unui om, apoi umbra lui, mai târziu la talpa casei, la temelia construcţiilor se puneau, în funcţie de factorii locali: pui viu/cap de cocoş, usturoi, smirnă, tămâie, păr de vite, aghiazmă, ulei vegetal sfinţit, câte un ou la fiecare colţ, însă mai ales spre răsărit, grâu din porumb, zahăr, vin, piper, cărbune şi bani etc.
Simbol al casei şi familiei
În spaţiul românesc şi în cel balcanic în genere vatra este locul cu atribuţii speciale, mai ales în ciclul nupţial. Simbol al casei şi familiei, la sărbătorile de peste an şi mai cu seamă la ajunuri, de Sfântul Andrei, la Crăciun, Anul Nou, Bobotează, vatra este unul din locurile preferate pentru a face descântece şi vrăji de dragoste. Chemarea celui ursit la gura sobei sau a cuptorului, deci pe vatră, adusul pe cociorvă, strigarea pe horn şi alte asemenea practici invocă legătura directă dintre focul dragostei şi jarul din vatră, relaţia dintre simbolistica erotică şi complexul magic al cultului focului.
Ca loc impregnat de valenţe magice, când se pregăteşte de nuntă fata împodobeşte cu flori, mici covoraşe, ştergare brodate acest loc scump din casă – vatra, la fel ca şi masa, poarta, fântâna. O variantă a Cântecului miresei aminteşte ca aceasta să-şi ia ziua bună „de la tăciunii din vatră,/de la mamă, de la tată”.
La noi mireasa era socotită stăpână cu drepturi depline numai dacă la intrarea în casa soacrei privea la vatră. S-a mai păstrat credinţa că dacă mireasa se uită în vatră, ea va avea copii frumoşi. Iar femeia gravidă năştea mai uşor dacă era aşezată pe vatră.
Expresii populare. Experienţa populară consemnează mai multe expresii care sunt generate în acelaşi context.
A cloci pe vatră îi ia în râs pe cei leneşi, ce stau la cald pe prichici şi trândăvesc.
Dacă ţiuie focul pe vatră, ar fi că te vorbeşte cineva de rău, îi dai cu cleştele de cărbuni sau cu vătraiul ca să tacă…
A cădea cuiva în vatră înseamnă a cădea pe capul cuiva din senin, a fi oaspete nepoftit şi nedorit uneori.
A îmbătrâni în vatră la fel ca şi a rămâne cu sluta în vatră se spunea când cineva rămânea nemăritată, ajungând fată bătrână în casă.
Din timpuri străvechi fata care „a greşit” se ducea în casa flăcăului cu pricina şi se aşeza pe vatră. Fiindcă anume vatra era o chezăşie că va fi primită pentru părinţii celui care a sedus-o. Deci vatra e şi protectoarea căsătoriei.
Expresiile: a cădea pe vatră, a se prinde cu mâinile de vatră, au ca sinonim şi „vinitu pi cuptiori” în unele locuri. Este cazul când fata nu avea altă ieşire din situaţie decât să urmeze calea cutumiară străveche – să urce pe cuptor/vatră şi să stea acolo până când era acceptată de socri. Însă această practică mai cunoaşte şi o altă ipostază în Soacra cu trei nurori a lui Ion Creangă: „Într-o bună dimineaţă, feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptiori”; e cazul când feciorul îndrăgeşte o fată ce nu e pe placul părinţilor săi.
Efectuând un studiu comparativ al fenomenului dat la mai multe popoare, etnologul Petru Caraman relevă în special valenţele protective, pe lângă cele punitive ale căderii pe vatră, localizând obiceiul în vremuri antice.
Şi mai zicem noi vatra horelor, vatra doinelor, vatra viselor. Să ne păzim vatra cu toate cele câte o definesc, astfel cum ne-o mai păstrează satul din suflet!
Dr. Tudor COLAC
(Preluare din Revista NATURA, Chişinău)