În actualul context socio-cultural european şi mondial, când se face referire din ce în ce mai mult la relaţiile de integrare, globalizare, convieţuire şi acceptare a celorlalţi, am considerat necesar să ofer un răspuns la ceea ce înseamnă modalităţile prin care şcoala românească formează caracterele morale privind elementele menţionate anterior. Conştientizând, mai mult sau mai puţin, acest fenomen, în contextul postmodern, competenţa interculturală se impune prin necesitate şi actualitate pentru cetăţenii fiecărei ţări din lume. Integrarea tuturor modalităţilor de care dispune societatea în vederea educării şi formării tinerilor conduce la formarea personalităţii umane pentru autoinstruire, reală implicare şi dezvoltare a capacităţilor de a decide în scop spiritual, disponibilitate de comunicare şi interacţiune civilizată, cooperare în vederea soluţionării problemelor comune etc.
Abordarea interculturalităţii se fundamentează pe următoarele cinci principii: înţelegerea logicii fiecărei culturi; educarea în perspectiva relativismului; a nu sacraliza culturile; a lua în serios eterogenitatea; a recunoaşte neînţelegerile şi conflictele.
Fireşte, astăzi ne întrebăm dacă putem aborda problema interculturalităţii din perspectiva religiei creştine. Asemenea celorlalte mari religii (iudaismul, islamul, budismul), care modelează cultura universală a omenirii, creştinismul s-a definit prin ponderea influenţei istorice, originalitatea şi profunzimea mesajului, dar şi prin numărul mare de adepţi. Ca expresie a interculturalităţii, creştinismul trebuie urmărit în evoluţia sa, de la apariţie până la modul de manifestare actual. Urmărindu-i evoluţia şi implicările pe plan cultural, spiritual şi social putem concluziona că a contribuit în mod real la formarea şi modelarea conştiinţelor în spiritul egalităţii, fraternităţii, acceptării semenilor etc., cu atât mai mult cu cât este supranumit şi Religia iubirii, această virtute fiind temelia învăţăturii de credinţă. Pentru a înţelege aceste aspecte trebuie să evidenţiem rolul şi importanţa pe care o au studiul educaţiei religioase, în prezent, în şcoala românească.
Având în vedere că personalitatea umană se conturează din familie, apoi se desăvârşeşte prin educaţie, şcoala constituie pilonul principal al abordărilor interculturale. Cum şcolii îi revin numeroase sarcini pe direcţia dezvoltării şi formării intelectuale, morale, estetice, patriotice etc. a elevilor, de ce ar rămâne pe dinafară educaţia religioasă, ştiut fiind faptul că dintre toate obiectele de învăţământ nu e nici unul care să dezvolte trăsăturile sufleteşti cu atâta deplinătate şi bunătate ca învăţătura religioasă. Pe lângă o gamă variată de „educaţii” (educaţia civică, educaţia morală, educaţia plastică, educaţia muzicală, educaţia tehnologică, educaţia fizică, educaţia pentru sănătate etc.), educaţia religioasă contribuie în mod substanţial la formarea şi definirea holistică a omului care, fapt ce nu trebuie pierdut din vedere, este alcătuit din trup şi suflet. Este dreptul copilului, sau al adolescentului, de a fi instruit chiar de către şcoală în perspectiva valorilor religioase, care joacă un rol esenţial în viaţa sa de mai târziu.
În actualul context nu poţi deveni un om cultivat şi moral, o persoană integrală din punct de vedere psihic şi comportamental, fără cunoaşterea şi practicarea unor valori pe care religia creştină le promovează mai mult decât alte forme de spiritualitate.
Puterea formativă a educaţiei religioase se fundamentează pe concepţia că Dumnezeu este o realitate personală atotputernică şi creatoare. Socrate întoarce gândirea antică de la cosmologie spre om, iar Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă că omul e cel mai preţios, este podoaba creaţiei, cuprinzând în sine toată seria de fiinţe care l-au precedat. El este alcătuit din trup material şi suflet spiritual. Specificitatea fiinţei umane nu este dată de ceea ce se încadrează în limitele naturii fizice, ci de dimensiunea lui spirituală, fapt pentru care ştiinţe precum medicina, biologia, fiziologia, sociologia, psihologia, psihiatria, filosofia etc. pot da explicaţii satisfăcătoare unor aspecte parţiale ale omului. Prin energiile sale creatoare omul îşi extinde fiinţa dincolo de graniţele lumii materiale.
Formarea caracterului moral este de o importanţă capitală. Acesta poate fi definit ca forţa vie a creştinismului activ din sufletul omului în care se combină în chip armonic şi unitar valorile ideale ale intelectului printr-o credinţă pornită din convingere. Chiar dacă omul ajunge la o înaltă dezvoltare morală tot nu se poate lipsi de sprijinul religiei. Sfântul Apostol Iacov arată importanţa religiei pentru cel ce convinge şi pe alţii şi-i aduce la dreapta credinţă: „…cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov V, 20).
O altă valoare a educaţiei religioase pentru copil rezultă din relativa înrudire de structură dintre sufletul copilului şi realitatea religioasă, copilul fiind mai apropiat de mirajul şi de grandoarea religiei, de marele ei realism nevăzut. În religie copilul se poate trăi pe sine în chip natural, pe când lipsa religiei îi face viaţa artificială concretizată doar pe ceea ce îi oferă mass-media şi reţelele de socializare. Astfel, cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei XIX, 14), cuprind şi un mare adevăr de psihologie infantilă.
Nu în ultimul rând, Religia constituie o parte integrantă şi definitorie a culturii europene, fără de care nu vom putea înţelege în mod corect istoria şi cultura acestui continent. Astăzi, statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, alocă între 1 şi 3 ore săptămânal studierii Religiei care poate avea statut de disciplină obligatorie sau opţională: Austria – 2 ore, Belgia – 2 ore, Germania – 1 oră, Grecia – 2 ore, Luxemburg – 3 ore, Malta – 2 ore, Portugalia – 1 oră etc.
Educaţia prin ataşarea la valorile religioase nu se poate realiza la întâmplare. Se cere o perspectivă deschisă, ecumenică în realizarea educaţiei religioase. O astfel de direcţionare a educaţiei pregăteşte terenul pentru o mai bună înţelegere şi comunicare între oamenii de diferite credinţe şi convingeri religioase facilitând realizarea unui dialog interconfesional şi intercultural. Astfel, religia poate fi considerată ca un principiu esenţial al unităţii popoarelor. Pluralismul nu este un rău ce trebuie combătut, ci un fapt demn de luat în calcul.
Concluzionând cele menţionate, putem afirma, pe bună dreptate, că educaţia religioasă nu reprezintă doar o disciplină de studiu ci un mod de viaţă pentru că ea nu rămâne fără urmări de comportament pe plan social. Dacă în perioada regimului comunist din România (1947-1989), în şcoală se accentua o instruire informativă a elevilor, prin educaţia religioasă capătă contur mai precis caracterul formativ al învăţământului, predarea religiei având şi un caracter interdisciplinar. Spre deosebire de celelalte obiecte de învăţământ, religia se adresează în special inimii. Consider că se potriveşte foarte bine principiul enunţat de Seneca: „Non scolae sed vitae discimus” (nu pentru şcoală ci pentru viaţă învăţăm). Problematica interacţiunii dintre educaţie şi societate generează multiple semne de întrebare în sfera disciplinelor socio-umane. Informarea se referă la cantitatea şi calitatea cunoştinţelor transmise şi asimilate în procesul de învăţământ, în timp ce formarea include multitudinea efectelor pe care asimilarea le produce asupra structurii bio-psihice a personalităţii umane. La o privire superficială s-ar putea crede că formativul este o prelungire a informativului, în realitate relaţia fiind mult mai complexă. Formarea e o consecinţă a informării şi un punct de plecare pentru înfăptuirea în continuare a acesteia. Religia e ştiinţa la gradul înalt, oricum s-ar socoti: ca obiect al său: Dumnezeu şi omul; în scopul său: fericirea veşnică; mijloc de instrucţie şi educaţie.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA