De câte ori ninge molcom în preajma Crăciunului, îmi amintesc cu explicabilă emoţie de răvaşul lui bădia Creangă pentru „fratele Mihai”. La Iaşi ninge frumos de ast-noapte încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, căci fără tine sunt străin. Însă Luceafărul nu l-a ascultat. Avea mari responsabilităţi în Capitălă, ca ziarist. Când humuleşteanul a aflat că fratele Mihai s-a stins, a plâns ca un copil în hohote cu suspine: „Bădie Mihai!”. Lua sfârşit cea mai frumoasă amiciţie din istoria literaturii române. Sunt oameni care n-ar trebui să dispară niciodată de sub soare. Dar această dispariţie face parte din firea lucrurilor, cu gustul ei, dulce – amar. Este?
31 decembrie 1889, Iaşi. Humuleşteanul devenit ieşean pleacă la promenadă. Itineriul parcurs? Bojdeuca din Ţicău, uliţele: Kogălniceanu, Catargi, Lăpuşneanu. Pe Kogălniceanu la nr. 7 se opreşte şi primeşte nostalgic la „foişorul poeziei” din parcul P. Poni. Un chioşc de mărimea „unei şedinţe” unde pe vremea Junimii se întâlneau: Eminescu, Creangă, Maiorescu, Miron Pompiliu, Veronica Micle… Tot pe aici şi-a plimbat paşii, amicii lui Poni, oamenii de stiinţă Xenopol, Istrate, Culian… Parcă a fost ieri.
Ajuns pe Lăpuşneanu a cumpărat o franzelă şi a mâncat pofticios gogoşi cu dulceaţă. Şi pentru că s-a întâlnit cu un amic, a tras şi un coniac, că oameni suntem. Apoi a purces spre Sărărie cu prof. Drăghici. La despărţire şi-au spus: „La mulţi ani!” şi au plecat să primească urătorii. I-a primit, i-a omenit şi s-a gândit la copilăria îndepărtată. La Humuleşti, la pâclişitul de popa Oşlobanu pe care l-a urat aşa:
Drele pe podele
Şi bureţi pe păreţi,
Câte pene pe cucoşi,
Atâţia copii burduhoşi.
A râs poznaş şi a tras cortina. S-a dus la fratele Mihai şi Veronica Micle.
Dumitru RUSU