• Interviu cu prof. înv. primar Florin Nicolau
Fiu de învăţători, Florin Nicolau s-a născut la 25 aprilie 1965 în comuna Bârgăuani, jud. Neamţ
– absolvent al Şcolii Generale Nr. 3 Piatra-Neamţ, promoţia 1979
– absolvent al Şcolii de Muzică Piatra-Neamţ, 1979, membru în orchestra Şcolii de Muzică la fagot
– cursuri la Şcoala Populară de Artă, acordeon şi chitară clasică
Este absolvent al Liceului Pedagogic „Gheorghe Asachi”, promoţia 1983
– absolvent al Colegiului Universitar de Institutori Piatra-Neamţ, specializarea institutor-ecologie, 2004
– absolvent al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava – Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, specializare Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar, 2009
– absolvent al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava – Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, specializare Master – Managementul Instituţiilor Educative, 2011.
• Dacă ar fi să faceţi un bilanţ al anilor petrecuţi la catedră, ce notă i-aţi acorda profesorului Florin Nicolau?
În momentele de cumpănă ale vieţii începi să faci bilanţul. După 36 de ani de activitate în învăţământ, cum m-aş autoevalua? Ce notă mi-aş da? Sau, mai nou, calificativ… Mă uit în urmă şi constat că nu regret nimic din ceea cea am făcut. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, poate nu le-aş face pe toate la fel, experienţa îşi spune cuvântul, dar precis nu le-aş face perfect, nimeni nu poate fi perfect. Consider că mi-am făcut datoria faţă de societate, faţă de elevii pe care i-am crescut şi pe care pot să-i privesc în ochi cu mândrie. Pe de altă parte, dacă nu mă laud eu, nu mă laudă nimeni. Cu lipsă de modestie, cred că aş merita nota 9. Sau nu… Cu siguranţă, unii ar considera că sunt arogant, am înţeles însă că niciodată nu-i poţi mulţumi pe toţi, aşa că rămân la 9 (nouă).
• Apropo de nota pe care v-o acordaţi, cât de importante sunt pentru dvs. calificativele pe care vi le atribuie elevii? Aveţi o poreclă?
Cum mă evaluează elevii? Calificativele pe care mi le atribuie sunt foarte importante pentru mine. Cele mai importante sunt cele pe care mi le acordă copiii mei de-acasă, dar şi ceilalţi sunt tot ai mei şi mă mândresc cu ei. Copiii simt când sunt iubiţi şi răspund la iubire cu iubire. E o bucurie să intri în clasă şi să-i găseşti aşteptându-te cu zâmbetul pe buze. E o bucurie când te întreabă orice, unele întrebări fiind chiar puţin incomode, dar asta înseamnă că au încredere în mine. Aşa cred eu. Poreclă? Generaţia mea avea porecle pregătite pentru majoritatea profesorilor: „Drojdiuţa”, „Catena”, „Dioda cu vid”… Pe elevii mei îi aud strigând de la etaj când urc cu greu scările doar „vine Domnu’!”.
• Sunteţi o persoană emotivă? S-a întâmplat să aveţi de suferit consecinţe grave ale emoţiilor dvs.?
Sunt o persoană emotivă. Consider că trebuie să fii nesimţit ca să n-ai emoţii. Încerc totuşi să le exteriorizez mai puţin. Îmi place să mă bucur pentru orice realizare, cât de mică, a mea sau a copiilor mei, la care mă fac şi eu părtaş. Nu mă supăr des iar când mă supăr îmi trece repede. Am avut şi de suferit de pe urma exprimării în mod public a părerilor personale în faţa unor persoane mici ca şi caracter, dar aflate în funcţii importante. Le-am iertat, dar nu le-am uitat. Nu cred că au avut ceva personal cu mine, probabil au suferit unele traume în copilărie. Vă rog să-mi permiteţi să nu detaliez, întrucât doamnele respective sunt încă în activitate, iar cine s-a fript cu ciorbă suflă şi în iaurt!
• Ce v-a determinat să alegeţi şcoala? Tradiţie, vocaţie sau întâmplare?
Cariera didactică este o tradiţie în familia mea. Părinţi mei au fost învăţători peste 40 de ani fiecare, au fost oameni apreciaţi şi respectaţi în societare. N-a fost o întâmplare alegerea acestui drum în viaţă, tata (Dumnezeu să-l ierte) fiind cel care a ştiut să mă motiveze! Părerea mea este că am vocaţia necesară pentru ceea ce fac, dar e părerea mea, poate fi subiectivă…
• Care credeţi că sunt slăbiciunile fundamentale ale şcolii româneşti? Dar punctele ei cele mai tari? Puteţi argumenta aplicat pe specialitatea pe care o predaţi/ pe munca dvs. de la catedră?
Slăbiciunile fundamentale ale şcolii româneşti? Cred că şcolii româneşti îi lipseşte caracterul practic. Elevii noştri nu ştiu să ţină în mână un ciocan, o şurubelniţă, nu ştiu să bată un cui sau să înfileteze un bec. Performanţele internaţionale ale elevilor români şi plecarea în masă a absolvenţilor de liceu, facultate şi nu numai, demonstrează că şcoala românească pregăteşte cel mai bun muncitor pentru patron. Auzim despre elevi români plecaţi în Italia sau Anglia, aici absolvenţi de clasa a IV-a, acolo înscrişi direct în clasa a VI-a şi spunem cu mândrie: „Ce şcoală bună avem în România! Mai bună ca în Italia! Mai bună ca în Anglia!” Atât timp cât muncitorul român munceşte pentru patronul italian sau pentru cel englez şi nu invers, daţi-mi voie să nu cred că avem o şcoală mai bună ca a lor.
• Care ar fi primele trei decizii pe care le-aţi lua dacă, Doamne păzeşte, aţi fi pentru o zi ministrul învăţământului?
Ministru al Învăţământului!!! Ar fi o mare onoare! În ţările civilizate învăţământul chiar este apreciat, este considerat foarte important. Nu poţi, ca în calitate de cel mai important om în stat, să vii cu mesajul, în prima zi de şcoală, că „Nu-i nevoie să fii premiant ca s-ajungi preşedinte!”, iar pe profesori să-i blamezi, să-i demonizezi şi să-i demonetizezi spunând că sunt „sursă de inflaţie în România”. Ce decizii aş lua? Tentaţii ar fi multe, dar… trebuie să vă răspund politicos:
– cursarea reală a profesorilor privind noţiuni minime de utilizare a informaticii în predarea disciplinei;
– asigurarea dotărilor informatice în fiecare sală de clasă;
– numirea unui colectiv de consilieri ministeriali din rândul cadrelor didactice active practicante şi care să fie schimbaţi anual, pentru a nu pierde legătura cu realităţile din sistem.
• Vrând-nevrând, indiferent de timp sau de tipul şcolii, desfăşurarea procesului de învăţământ presupune un anumit tipic, ca să nu zic anumite clişee. Reuşiţi să le biruiţi? Cum vă reîmprospătaţi forţele?
Un domn cu multă experienţă în minister, nu dau nume, spunea nu de mult că în cariera sa a văzut foarte multe reforme în învăţământ. Toate au început cu învăţământul primar şi majoritatea s-au terminat tot acolo. Din punctul meu de vedere, toată activitate pe care am desfăşurat-o a avut în centru elevul. Indiferent de regim, de reforme, de orice, m-am străduit să-i educ şi să-i instruiesc. Un anumit tipic, clişee, obişnuinţă, prea puţin, deoarece la patru ani am schimbat colectivele de elevi, am schimbat programele, am schimbat manualele, am schimbat stilul de predare. Am încercat să păstrez tot ce a dat randament, satisfacţie şi să elimin schimbările de formă. Rutină? Nu, prefer să o numesc experienţă şi să o pun în slujba elevului.
• Dincolo de cantitatea de informaţie pe care sunteţi obligat să o transmiteţi prin programa şcolară, încercaţi să lucraţi şi asupra caracterului elevilor dvs.? Cu ce rezultate? Sunteţi temut sau iubit?
Programa şcolară este obligatorie. Indiferent de părerea unuia sau a altuia dintre noi, ea trebuie realizată integral. N-am uitat niciodată, însă, că elevii trebuie să fie în primul rând educaţi. Copii te răsplătesc prin comportamentul lor, prin faptele lor. Te fac să fii mândru că ai pus şi tu o cărămidă la temelia lor. Am copii cu care mă mândresc! Am copii pe tot globul, în Australia, în Canada, Anglia, Belgia, Italia, Spania, România. Am copii care călătoresc pe tot globul, în locuri unde nu am s-ajung decât cu gândul. Păstrez legătura cu copiii mei, sunt alături de ei la evenimentele importante din viaţa lor. Am copil care a scris o carte la lansarea căreia am participat şi unde, o poezie îmi este dedicată!!! Am crescut copii minunaţi pe care îi iubesc din tot sufletul şi care, la rândul lor, mă iubesc la fel de mult. Sunt sigur de acest lucru!
• În ce relaţie sunteţi cu modelul dvs. de dascăl?
M-am străduit să iau ce-i bun de la fiecare. Am avut ocazia să merg în foarte multe inspecţii şcolare din care am învăţat şi ce să faci şi cum să faci dar şi ce nu trebuie să faci. Am avut modele demne de urmat pe părinţii mei, pe unii profesori din şcoala generală, mulţi din Liceul pedagogic, din colegiu şi din facultate. Am avut şi contraexemple, nu puţine, pe care le-am încadrat la „aşa NU!”. Mi s-a mai spus că semăn cu Ion Creangă sau cu Domnu’ Trandafir… Am încercat şi cred că, în mare parte am şi reuşit, să fiu un om bun, să fac bine peste tot pe unde am călcat.
• Cu ce performanţe vă mândriţi, dincolo de activitatea de la catedră?
Cu ce performanţe mă mândresc? Mă mândresc, în primul rând, că sunt învăţător. Mă mândresc cu faptul că am fost metodist ISJ şi mi-am ajutat colegii să-şi obţină gradele didactice la care au aspirat. Sunt metodist CCD, calitate în care, cu mulţi ani în urmă, am făcut parte din colectivul care a redactat primele modele de planificări pentru colegii din Neamţ şi nu numai. Mi-am ajutat colegii şi ca formator în cadrul programului COMPAS sau în înţelegerea predării integrate la clasa pregătitoare. Mă mândresc cu locurile pe podium, câştigate de elevii îndrumaţi de mine, la concursuri şi olimpiade şcolare şi nu exagerez când spun că este vorba de sute astfel de premii. Mă mândresc cu performanţele elevilor mei obţinute în gimnaziu, la licee sau în facultăţi! Mă mândresc cu cărţile pe care le-am editat, împreună cu soţia mea şi care conţin lucrări literare ale elevilor noştri. Am încercat permanent să fiu „la înălţime”, fără să forţez nota, cu calm, cu respect faţă de colegi şi faţă de elevi, cu dragoste faţă de şcoală… M-am străduit să-mi fac datoria faţă de învăţământul românesc aşa cum am putut eu mai bine.
A întrebat Mircea ZAHARIA