• Interviu cu Prof. univ. dr. Vasile Vasile, bizantinolog, muzicolog, etnomuzicolog
În fondul de aur al muzicologiei bizantine din România, eminentul profesor universitar doctor Vasile Vasile ocupă un loc aparte. S-a născut la 3 iunie 1941 la Borleşti, în judeţul Neamţ, remarcându-se, datorită bogatei învăţături, prin numeroase şi valoroase iniţiative şi realizări culturale. Cercetător ştiinţific extrem de pasionat pentru amănunt şi observaţie migăloasă, Vasile Vasile a fost răsplătit de Academia Română, în anul 2008, cu Premiul „Ciprian Porumbescu” pentru cele trei volume intitulate Tezaur muzical românesc din Muntele Athos, cu Premiul Uniunii Compozitorilor şi cu o diplomă a Patriarhiei Române.
Doctor în pedagogie al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti (1993) şi doctor în muzicologie al Academiei Naţionale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca (1994), este autorul a peste 30 de cărţi şi a 10 manuale şcolare. Se adaugă mai multe sute de studii şi articole, publicate în reviste de specialitate şi de cultură din toată ţara: Piatra-Neamţ, Iaşi, Bucureşti, Târgu Mureş, Cluj-Napoca, Bacău, Piteşti, Timişoara, Arad, Chişinău etc.
Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor şi al International Phenomenology Institute America, a fost distins cu titlul de Profesor emerit şi cu Medalia comemorativă „Jan Amos Comenius”.
Fondator şi director al Şcolii Populare de Artă din Piatra-Neamţ, profesorul Vasile Vasile, care a activat în această calitate la Piatra-Neamţ peste trei decenii (la Liceul „Calistrat Hogaş”, la Liceul Pedagogic „Gheorghe Asachi”, la Şcolile generale nr. 4, 9 şi 12), a fost şi a rămas un om fără astâmpăr, un neobosit căutător de idei, un interlocutor cald şi prietenos.
Eram premiant şi îmi doream foarte mult să învăţ
– Vă propun o întoarcere în universul copilăriei, domnule profesor. De la cine aţi preluat dragostea de carte şi pasiunea pentru muncă?
– Am fost al treilea dintre cei nouă copii ai familiei. Am trăit şapte şi mai suntem în viaţă şase. Eu sunt singurul intelectual dintre ei, dar nu o spun cu trufie. Părinţii ne-au transmis, la toţi, respectul faţă de muncă. Am fost un neastâmpărat, un fel de Ion Creangă, desigur, într-un alt climat, însă mi-a plăcut să învăţ. În timpul copilăriei mele a venit la casa părinţilor o comisie de la şcoala din comună să întrebe părinţii dacă îşi înscrie copilul în clasa a V-a. Se întâmpla prin anul 1952. Au venit la părinţii mei învăţătorul Constantin Botez, care era şi directorul şcolii din Borleşti, și alţi profesori. Eram cunoscuţi drept „cei de la Şură”, pentru că tatăl meu avea o şură mare. Mama, Dumnezeu să o ierte, m-a întrebat dacă vreau să merg în clasa a V-a. Eu am izbucnit în plâns. Eram premiant şi îmi doream foarte mult să învăţ. M-am recunoscut în Niculae din Moromeţii. În anul 1954 a fost o iarnă cumplită. Săpasem tuneluri în zăpada care îngropase şi casa pentru a ajunge la animale sau la beciul cu alimente. Eu am plecat la şcoală. Ce era în mintea mea? Mă priveau vecinii pe geam şi se întrebau unde merge băiatul ăsta. La şcoală am aflat că aceasta era închisă. Am spus asta ca să întăresc convingerea celor care mai ezită să creadă că şcoala este o închisoare. Pentru mine nu a fost o închisoare, ci un loc extraordinar, pentru că în învăţătură am găsit direcţiile spre Lumină. Părinţii mei nu doreau să facă vreun compromis şi nouă, copiilor, ne-au transmis aceeaşi dorinţă, mai ales dragostea de muncă.
În anii când eram profesor la şcoala generală am fost numit director la nişte cursuri fără frecvenţă ale muncitorilor care trebuiau să capete certificat de 7 clase elementare. „Dumneavoastră nu aţi fost numit întâmplător aici. Vedeţi că tovarăşii munceşte” – mi s-a spus de reprezentanţii p.c.r.-ului local. Şi am înţeles că urma să le dau „tovarăşilor” dreptul de a deveni posesorii unor cartoane de pomană, fie că ştiau, fie că nu aveau habar despre conţinutul disciplinelor înscrise în actele şcolare. Şi l-am chemat şi pe fratele meu mai mare, Ion, Dumnezeu să-l ierte, şi el n-a acceptat să-şi depună dosarul pentru a-şi lua diploma de absolvire a şcolii generale, rămânând doar cu studiile primare. Nu era un oarecare, el a lucrat la Casa Poporului, era un om în stare să construiască o casă de la temelie până la cheie, la Borleşti sunt multe case construite de el. N-a acceptat să aibă un certificat care să-i dea un alt titlu decât cel pe care-l avea prin ceea ce făcea. Am punctat toate aceste pentru a răspunde la întrebarea: De la cine am preluat dragostea de carte şi pasiunea pentru muncă?
Eu fugeam spre învăţătură, nu de învăţătură. În total, am vreo 40 de ani de şcoală
– Ce rol a jucat Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, în această relaţie aparte cu domeniile de activitate spre care v-aţi îndreptat ulterior?
– Unul foarte important. Gândul mă duce tot la părinţii mei. Oameni înţelepţi, ei m-au întrebat înainte de înscrierea la concursul de admitere: „Tu, chiar vrei să înveţi?” Şi iar am izbucnit în plâns. Şi ei au înţeles că vreau să învăţ. La admitere, am fost 600 de candidaţi pe 32 de locuri. Am reuşit al treilea. Nu eram conştient atunci de ceea ce realizasem. Tata nu ştia că, pentru a participa la examen, trebuia să fiu înscris, să depun un dosar. Înscrierea se termina seara, în preziua examenului şi stând de vorbă cu un preot, părintele unuia dintre concurenţi, acesta îl întreabă pe tata: „Al câtelea e băiatul?”, că se făcuse o programare. Şi tata spune: „Cum al câtelea?” Şi dialogul a continuat. „Păi, nu l-ai înscris?” „Cum adică înscris?” „Omule, du-te şi înscrie-ţi băiatul că nu ţi-l primeşte la examen. Trebuie să depui nişte acte”. Şi tata l-a întrebat pe acest extraordinar preot ce trebuie să facă. El i-a spus să se ducă dimineaţă, să îl întâmpine pe secretar, celebrul psalt Chiril Arvinte, care era secretar al Seminarului Teologic, şi să îi dea 25 de lei ca să accepte înscrierea peste termenul stabilit. 25 de lei reprezenta o sumă imensă la vremea aceea, salariul era 175 de lei şi tata nu era salariat.
Eu fugeam spre învăţătură, nu de învăţătură. În total, am vreo 40 de ani de şcoală. Eu am terminat 7 clase la Borleşti şi apoi am învăţat cinci ani la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Anii de seminar nu erau echivalenţi liceului. În anul V, mi-a ieşit în cale un securist. Dorea să fiu informatorul lui. Am refuzat şi această decizie m-a costat enorm de scump, pentru că el a mers până acolo încât a susţinut să fiu exmatriculat, evident pentru un motiv artificial şi mincinos.
Liceul a însemnat să mai fac încă patru ani de şcoală, la Buhuşi. Sunt, deci, un om care are nouă ani de studii medii, în condiţiile în care liceul era doar trei ani.
Am avut mari profesori la seminar: Ghenadie Niţoiu, un om de o logică impecabilă, Ştefan Alexe, profesorul de limbă greacă şi de limbă latină, devenit apoi profesor de patrologie la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Nu-l uit pe Ilie Georgescu, el avea pentru noi un respect extraordinar. Nu se adresa cu „tu”. La timpul respectiv ne spunea dumneavoastră şi ne impresiona. A ajuns până la urmă directorul Serviciului Externe al Patriarhiei Române. Apoi, părintele Ioan Ivan, o icoană pentru foarte multă lume care l-a cunoscut. Îi datorez înscrierea mea pe orbita cercetărilor ştiinţifice. El mi-a arătat prima dată manuscrisele muzicale de la Mănăstirea Neamţ despre care ulterior aveam să scriu o carte de 700 de pagini (Mănăstirea Neamţ – străveche vatră de cultură muzicală).
Nu am dreptul să-l uit pe profesorul Victor Ojog, egumenul mănăstirii Neamţ, care mi-a fost profesor de muzică psaltică. Cu psaltica ştiută de la părintele Ojog, am devenit profesor al acestei discipline la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. El mi-a pus în mână abecedarul ei. Facultatea de Muzică din Iaşi, Conservatorul din Cluj şi Facultatea de Filologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi au fost gazdele studiilor mele superioare. Pe toate le-am urmat între anii 1963 şi 1973, deci alţi zece ani. Am avut norocul unor profesori eminenţi şi nu am dreptul să-i uit pe dascălii mei ieşeni: Achim Stoia, Ion Baciu, Gheorghe Sârbu, George Pascu, muzicieni cărora se adaugă psihologul Andrei Cosmovici, filosoful Isac Davidsohn, poetul Corneliu Sturzu, pedagogul George Văideanu şi alţii.
Cum să-l uit pe Gheorghe Sârbu, profesorul nostru de vioară la Iaşi? Mi s-a întâmplat ca, dintr-o joacă, o verişoară să-mi disloce falangele degetului de la mâna stângă. Doctorul mi-a pus, ca la ultimul muncitor, o protecţie de gips, deşi eu i-am explicat că fac vioară. Cu Gheorghe Sârbu am făcut gimnastică vreme de-un an şi-mi punea notă la vioară după cum îndoiam degetul care era anchilozat şi nu după deprinderile ce trebuia să mi le formez.
– Şi de la Conservatorul din Cluj cine v-au fost mentori?
– În primul rând, nu trebuie să-l uit pe Tudor Jarda, un om extraordinar, cu care am făcut armonie, apoi, Aurel Ivăşcanu de la care am învăţat metodică. Urmează Dieter Acker, care, într-o noapte, da, într-o noapte, ne-a făcut o trecere în revistă a evoluţiei sistemului muzical de la indieni, de la chinezi până în timpurile noastre.
A consemnat Violeta MOŞU; Foto: Ziarul Lumina
(continuare în numărul viitor)