● Interviu cu prof. Mihai Manea, preşedintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România
Red. – Ce este extremismul şi care sunt efectele sale?
Mihai Manea – Este o întrebare care cred că în actualul context are un rol foarte important. Extremismul, din punct de vedere teoretic, se referă la ceea ce se numeşte programe politice, dacă există sau ideologii, repet, dacă există, cu caracter profund radical, fie la stânga, fie la dreapta. Din păcate, în şcoala românească, nivel preuniversitar, o dezbatere pe tema stânga-dreapta-centru sau extrema stângă – extrema-dreaptă este mai rară. Ea nu e prevăzută în manuale, pentru că învăţământul, cel puţin cel de istorie, este bazat pe competenţe. Activităţile de învăţare care sunt propuse pot atinge sau se pot îndrepta către aşa ceva. Extremismul este un lucru periculos, radical, atât timp cât prinde, se răspândeşte într-o societate care nu dispune de instrumentarul, cel puţin teoretic şi ideologic, de a-l filtra prin spiritul său. Profesorul de istorie are o menire şi poate să facă ceva: să-l pună pe elev să-şi exprime punctele de vedere, să folosească gândirea proprie, critică, să ia atitudine.
Sunt elemente care merg foarte bine în programele româneşti, care trebuie să vă spun că sunt programe bine structurate. Deci ar trebui să îi facem pe elevi să înţeleagă. Sigur, asta se face de la loc la loc, asta este un deziderat. Din păcate, învăţământul românesc are şi el părţile lui bune, dar şi părţile lui rele. Extremismul este foarte periculos. De ce? Pentru că un om care nu cunoaşte, un om care nu este iniţiat în a combate sau măcar a trece prin filtrul minţii sale poate să se îndrepte către ceea ce prinde în momentul de faţă. Eu am şi scris o lucrare despre teoria conspiraţiilor în istorie şi se numeşte «Teorii ale conspiraţiei în istorie».
Red. – De la ce vârstă învaţă copiii la şcoală elemente despre extremism? E suficient?
M.M. – Copilul învaţă, în România, istoria de la clasa a IV-a şi merge până în clasa a XII-a. Imaginea care a existat cu privire la istorie în anii aceştia a fost o imagine oscilantă. S-a pornit de la o anumită imagine despre istorie, istoria aceea ideologizată cu comunism s-a orientat către o istorie de tip nou. Noi avem o hibă, o hibă care în epoca aceasta se traduce într-o anumită imagine asupra trecutului. Dacă ne gândim că în noaptea de duminică spre luni mulţi oameni au căutat pe DEX ce sunt legionarii, este o dovadă a faptului că mai avem multe de învăţat pe acest subiect.
Eu am lucrat şi lucrez cu instituţii europene de la Consiliul Europei, observatorul privind studiul istoric din Europa şi noi avem o mare hibă: numărul mic de ore de istorie la şcoală. Nu uitaţi că o analiză făcută cu mulţi ani înainte, arăta că la noi sunt una-două ore de istorie pe săptămână în şcoală, pe când statul care este ţintit pe bună dreptate drept stat agresor – Federaţia Rusă – are trei-patru ore de istorie pe săptămână. De aici se pot trage multe concluzii.
Copilul învaţă despre extremism la clasa a VII-a, a VIII-a, la liceu învaţă la a X-a, a XI-a şi a XII-a, în actuala structură a programelor de istorie. Dar, repet, nu este o abordare politologică. Este o abordare pornind de la un partid. I se explică ce este extrema dreaptă, extrema stângă. Este mai mult de făcut în sensul acesta, pentru că în lumina actualei conjuncturi ar trebui o rediscutare a programelor.
Poate noul ministru al educaţiei, cel care va avea mandatul începând din această lună, va aborda celebra structură a planurilor-cadru altfel decât a transpărut. Până în momentul de faţă nu prea ştim cum arată planurile-cadru, pentru că nu s-au pus în discuţie, pentru că s-a dorit o consultare largă, dar acolo când noul ministru va reuni acei specialişti în comisie, va trebui să discute clar şi aceste aspecte. Secolul XXI ne aduce aşa ceva şi nu numai extremismul. Vă mai dau un exemplu: zilele acestea, românii sunt martorii unei refulări de tip mesianic, unui limbaj de tip religios şi mesianic, neobişnuit pentru secol XXI în istoria românilor, nu avem astfel de fenomene de „misticism religios”. Avem exemplul lui Petrache Lupu de la Maglavit, care exprimă o anumită secvenţiere socială, politică, economică, dar în rest românii nu sunt în spiritul acesta. Sunt oameni, zic eu, obişnuiţi. Deci subiectul acesta ar trebui abordat din acest punct de vedere.
Red. – Şi atunci, cum vă explicaţi că au ajuns românii să creadă în acest tip de discurs mesianic? Există o explicaţie, din punctul dumneavoastră de vedere?
M.M. – În regimul comunist nu puteai să faci aşa ceva. Este o refulare, o nemulţumire, chiar frustrările de ordin personal, pentru că şi ele joacă un rol important, răbufnesc în societate. Ne ducem în misticism ca să încercăm să explicăm lucruri care nu sunt reale. E tot un fel de deplasare către conspiraţionism.
Toată media şi social media vorbeşte despre un mecanism de prăbuşire a clasei politice. Cum să mă duc să mă arunc în braţele lui Dumnezeu? Acolo am nevoie de un teolog, acolo am nevoie de o explicaţie. Dar mă gândesc la un personaj celebru care e la ordinea zilei astăzi şi care spune că ştiinţa este mai puţin importantă decât gândirea în Dumnezeu. Ne întoarcem realmente către idealurile Evului Mediu. Şi asta ţine de educaţie. Ceea ce facem astăzi la ora de Religie este o problemă pe care cei care cunosc această meserie o pot explica mult mai bine decât mine.
Red. – Pe plan politic, ce ar însemna extremismul în Parlament?
M.M. – Din punct de vedere istoric, ar însemna ce a existat în Germania anului 1933. Eu nu ştiu câtă lume ştie că Adolf Hitler, cancelarul german care intra în funcţie în 1933, cel care a condus Reich-ul nazist în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, a ajuns la putere în limitele statului parlamentar, democratic?
Sigur că Republica de la Weimar îmi va spune cineva că era într-o criză, că nazismul era în ascensiune, sigur că da, nu putem să vorbim despre asta astăzi, sunt alte coordonate istorice. Va însemna un Parlament care se va ocupa de probleme care nu sunt problemele societăţii reale. Vom vedea ce făceau cămăşile negre în parlamentul german: bruscau, perturbau desfăşurarea activităţii parlamentare şi evident că s-au adoptat celebrele legi din februarie 1933, Parlamentul german s-a blocat.
Nu uitaţi ce a făcut Musollini, în Italia, cu 10 ani înainte – închiderea unor opozanţi ş.a.m.d. Doamne fereşte! Nu cred că putem să mai ajungem la aşa ceva, dar există un mare pericol. Vedem la TV deja bătaie în Parlament: în Turcia, Macedonia. Se poate ajunge şi la aşa ceva, dar, repet, cred că omul care se uită, citeşte, analizează, trebuie să încerce să înţeleagă măcar că extremismul nu aduce nimic bun. Sigur că sunt mulţi nemulţumiţi. Societatea românească este o societate care are şi astăzi probleme, nu trebuie să le ascundem. Avem probleme economice, avem probleme sociale, avem probleme cu persoanele cu dizabilităţi, dar a arunca toată greutatea rezolvării acestor probleme către sfera conspiraţionismului este lamentabil. Mulţi mi-au spus că societatea românească se aliniază trendului de blamare a clasei politice, care se întâmplă din Statele Unite până în Islanda în anul 2024, care e an electoral teribil. Dar eu am să vă dau un exemplu, şi vă rog să mă scuzaţi dacă e dur: La 45 de ani de carieră nu pot să cred că o societate cum e societatea românească, în anul în care aniversăm 35 de ani de la înlăturarea guvernării comuniste, a ajuns să considere o persoană, o altă persoană, sau direcţia de dezvoltare, sau simpla problemă a societăţii româneşti, ca fiind comunitatea LGBT. Guvernul nu merge prin LGBT, ţara noastră merge prin oamenii care muncesc, care lucrează, are atâtea alte probleme. Faptul că se abordează problema de tipul: nu-mi place acest lucru, nu-mi place de X, de Y, este o problemă care, din punctul meu de vedere, este deplasarea total greşită către conspiraţionism. Eu îi spun conspiraţionism, că altceva nu merită. Să nu vă miraţi că o să ajungem poate cândva la ce s-a întâmplat în SUA, asaltul asupra Capitoliului. Democraţia americană e cu totul altceva, dar e o problemă gravă cu care ne confruntăm azi.
Red. – V-au întrebat acum elevii la clasă despre această situaţie?
M.M. – M-au întrebat foarte mulţi cum văd situaţia. Pe elevii mei de clasa a XII-a i-am întrebat cum au votat, nu ca nume, ca persoană sau forţă politică. I-am întrebat dacă în clasa a XII-a, aproape de 18 ani sau la 18 ani deja, au avut nişte criterii în funcţie de care să abordeze actul electoral, actul de vot. S-au gândit la ceva sau pur şi simplu prima imagine? În sistemul românesc de învăţământ, mă refer la liceu în clasa XII-a, anul terminal, nu există o modalitate prin care aceşti copii să fie educaţi în spiritul democraţiei. E la disciplina X, e la disciplina Y, copilul îşi alege el, dar să aibă o dezbatere cu un elev pe tema democraţiei nu există. Mi-au spus: Domn’ profesor, noi cum ne ducem la vot? Dumneavoastră ce aţi vota? Evident, le-am spus lucruri generale. Nu se intră cu un elev de a XII-a într-o discuţie legată de o persoană cu care să votezi. Copilul trebuie să înţeleagă de la vârstă fragedă că trebuie să fie cetăţean, să aibă responsabilitate la nivelul său. Dacă nu facem şi acest lucru, către ce va îndrepta societatea românească, este foarte, foarte greu să explicăm.
Red. – Date recente arătau că educaţia civică nu prea îi ajută pe copii să înţeleagă procesul de vot, să aibă o minte mai limpede atunci când aleg. Sunt mulţi profesori care se feresc, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, să nu cumva să intre într-o discuţie mult prea politică cu copiii. Dar poate exista un profil al lucrurilor la care trebuie să te uiţi atunci când alegi, există aşa ceva?
M.M. – Nu, cel puţin, eu nu ştiu. În general nu mă preocupă educaţia civică, dar este o componentă a actului de predare al istoriei. În aceşti 35 de ani noi, ca ţară, am făcut una din marile greşeli. Toată lumea s-a priceput la istorie, toţi am spus că ştim istoria, i-am lăsat pe specialişti în stânga şi în dreapta şi am zis: nu, domnule, eu sunt politician. Eu sunt preşedintele comisiei de educaţie. Este un lucru la care istoria mai are mult de tras. Mă refer la actul didactic.
În urmă cu vreo 15 ani – 18 ani, o profesoară de istorie din municipiul Bucureşti, acum pensionară, le cerea elevilor să spună toţi voievozii, toţi anii, toate bătăliile. Nu se poate. Istoria secolului XXI în învăţământ nu mai poate să fie aşa. Istoria secolului XXI trebuie să ofere exemple, pilde, trebuie să-i facă pe elevi să aibă instrumentarul de a analiza prin propria conştiinţă şi gândire. Dacă profesorul vine şi dictează o oră, apoi elevul, scuzaţi-mă, decide dacă mai rămâne în contact cu profesorul.
Red. – Menirea istoriei este să învăţăm din ea ca să nu repetăm greşelile altora din trecut. Cum vă explicaţi totuşi această ciclicitate, această revenire la aceste ideologii periculoase?
M.M. – E foarte greu de explicat. Are cauze filosofice, politice. Ciclicitatea istoriei sau, dacă vreţi, repetarea istoriei e legată de însuşi menirea ei. Aduceţi-vă aminte că sunt mulţi istorici care spun să nu mai facem aşa, pentru ca ne întoarcem la lucrul acela. Se uită, însă. Statul, instituţiile statului, autorităţile nu fac încă suficient pentru a marca dacă vreţi aceste derapaje ale istoriei. O să vă dau un singur exemplu care e de 2 zile, de 3 zile. Pentru mine, ca istoric, profesor de istorie care a văzut lumea, care a văzut România, am făcut 45 de ani de carieră, este un şoc, un şoc efectiv mental să văd oameni astăzi, suntem în 2024, care se duc la o troiţă şi comemorează un criminal. E adevărat că după 1945 România n-a avut un proces al mişcării legionale, dar omul acela care fost lichidat de către Carol al II-lea prin ordin, (n. red Corneliu Zelea Codreanu) a condus un partid care a omorât prim-miniştri, el însuşi a tras asupra prefectului de Iaşi. Deci eu nu pot să-mi imaginez cum oameni cu mâna ridicată salută aproape legionar cu drapelul legionar. Asta arată că ori n-am învăţat deloc istorie, ori refuzăm să ne aducem aminte ce a fost, ori pur şi simplu este un gest care nu e nici de bravadă, pentru că oamenii din clipurile acelea aveau o vârstă. E foarte complicat şi periculos. (N.R. – Mihai Manea este profesor de istorie, doctor în istoria relaţiilor internaţionale şi studii europene, autor de lucrări ştiinţifice, metodice şi articole în periodice, membru al Comisiei Naţionale de Istorie, preşedintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România (APIR – Clio). Sursa: https://www.edupedu.ro/interviu-extremismul-explicat-pe-intelesul-elevilor)
Red.