Am ajuns la o experienţă care-mi permite să pun pe cântar propriile păreri aşa că, sper eu, îmi pot analiza procesul devenirii profesionale prin prisma personală.
Sunt profesoară. Am studiat ani în şir pedagogia, metodica, psihologia, am acumulat credite, am trecut prin examene, prin practici, prin specializări. Am intrat în şcoală cu sufletul plin şi cu mintea pregătită să formez oameni. Dar, odată cu diploma, nu s-a încheiat nimic, abia a început maratonul demonstrării continue că „nu sunt proastă”.
În fiecare an am avut de dat sau de făcut: evaluări interne, evaluări externe, inspecţii, portofolii, proiectări, ore deschise, justificări în scris pentru orice pas, orice alegere metodică, orice abatere a unui elev.
Profesorul trăieşte cu un dosar deschis permanent. În fiecare an, i se cere să dovedească, din nou şi din nou, că ştie ce face. Ca şi cum diploma nu ar fi valabilă, ca şi cum experienţa se evaporă odată cu vacanţa de vară, ca şi cum prin fiecare clopoţel se resetează competenţa.
Mă întreb: îl urmăreşte cineva permanent pe medic, să-i controleze fiecare consult? Asistă cineva, anual, poliţistul, să-i analizeze fiecare intervenţie? Vine cineva după avocat, lună de lună, să-l pună să-şi explice acţiunile şi să-şi justifice fiecare client? Procurorul e observat în timp real, zi de zi, ca să demonstreze că încă „ştie legea”?
Profesia mea e singura în care, după ce ai fost validat, trebuie necontenit să te revizuieşti, să te explici, să-ţi aperi existenţa profesională. Nu pentru că nu am şti, ci pentru că sistemul vrea garanţii. Şcoala a ajuns un loc în care profesorul nu e tratat ca specialist, ci ca suspect: suspect de incompetenţă, până la proba contrarie.
Şi totuşi, în fiecare dimineaţă intru în clasă. Îmi pun zâmbetul înaintea oboselii, răbdarea înaintea catedrei, vocaţia înaintea birocraţiei. Pentru că, în ciuda evaluărilor nesfârşite, în ciuda presiunii de a demonstra că „nu sunt proastă” (apropo: folosesc deseori acest adjectiv, când e vorba de descriere a ceea ce simt), ştiu că adevărata probă e în ochii elevilor mei.
Ei nu mă notează, dar mă validează. Ei nu îmi cer documente, dar îmi cer inimă. Ei nu îmi verifică proiectările, dar îmi simt pasiunea.
Acolo, în sala de clasă, sunt profesoară cu adevărat, nu dosar, nu cifră, nu „evaluat”. Şi poate, într-o zi, sistemul va înţelege că formarea continuă nu înseamnă jandarmerie, control continuu, iar încrederea în profesori nu e o slăbiciune, ci o investiţie.
Până atunci, îmi duc misiunea mai departe, cu demnitate şi cu gândul că nu perfecţiunea ne face profesori, ci sinceritatea, curiozitatea, curajul şi iubirea de oameni.
Oresia JEMNĂ, profesoară, Gimnaziul Hlinaia, Edineţ